In istoria politicii romanesti au fost întotdeauna prezenti si medicii. Datorita specificitatii profesiunii noastre, personal cred, fara a avea pretentia ca am dreptate, în incompatibilitatea celor doua activitati. Nu doresc sa emit judecati de valoare, deoarece nu-mi place un astfel de risc. Avand însa, experienta cateva decenii de practica medicala, am ajuns la concluzia imposibilitatii de a face concomitent politica, atat de pasionanta si acaparatoare, si a consulta bolnavi, a-i opera, a-i urmari, a fi prezent în serviciile de garda, ca sa nu mai vorbesc de specialistii in terapie intensiva, reanimare. Pot fi de acord cu o activitate pur politica, unde medicina, concomitent stiinta, arta si profesiune, te face apt în lupta cu meandrele, surprizele, neprevazutul, arta posibilului s.a.m.d. specifice politicii.

Sunt convins ca medicii pot fi politicieni talentati, platind insa tribut meseriei, sau apeland la un efort suplimentar la care se supun. In final, devine inevitabila optiunea pentru una dintre ele, iar pentru un medic este aproape imposibil sa renunte la profesiune, mai ales daca acesta are o chemare speciala pentru ea. Pot afirma bazat pe experienta mea, ca absentand la cabinet. Fie în spital, fie în ambulator, bolnavii vor prefera medicul la care pot apela oricand si pe care îl gasesc imediat.

In general, publicul nu agreeaza sarcinile administrative pe care le pot îndeplini, la un moment dat, medicii, parerea unanima referindu-se la efectul cronofag, nefavorabil, pe care atributiile extraprofesionale le exercita asupra noastra. Am cunoscut directori de spital, demnitari, care concomitent cu functia de conducere, onorau si profesiunea de medic practician, însa efectul, laudabil, l-au facut cu pretul sanatatii lor. De aceea sunt de parere ca este nevoie de o optiune clara, pentru a evita consecintele nefavorabile. Una dintre cele mai dificile probleme ale practicii medicale, este sa fii doctor în propria familie. Oricat ai fi de echilibrat, doct si experimentat, factorul subiectiv este inevitabil. Interventia lui nu este benefica deoarece fie esti tentat sa intri în panica, fie exista posibilitatea de a trata suferinta cu îngaduinta. Cel mai inteligent si indicat este sa te adresezi unui coleg si sa te sfatuiesti cu acesta.

Fiind în familie, poate sa apara si situatia în care sa fi considerat tata, sot, cumnat sau ginere la modul familiar, cei care te vad zilnic în diferite ipostaze, nevazand întotdeauna pe „domnul doctor” în persoana ta. Dar, în acelasi timp, apelul la medic în familie are si partile lui bune. Conteaza foarte mult sa îndrumi pe cineva unde trebuie si sa-I oferi primele sfaturi. Am auzit cazul unui chirurg celebru care, operand un membru al familiei, a facut greseli elementare, uitand un instrument medical sau o fasa, în abdomenul celui operat. Dramatic este sa fii solicitat în familie si, din cauze obiective (faza bolii, diagnosticul), sa nu poti oferi nici un ajutor. Bolnavii au un simt al lor care ghiceste imediat „teatrul” pe care esti nevoit sa îl joci. Unii dintre ei recurg la o stratagema, spunand ca sunt echilibrati, dar vor sa stie adevarul. Am observat cum însa, de multe ori acest „adevar” grabeste deznodamantul. Nu toata lumea are un psihic „beton”, pentru ca boala modifica totul. In fata suferintei, majoritatea suntem egali, iar perspectiva unui prognostic rezervat spulbera chiar caracterele tari. Responsabilitatea în medicina are o foarte mare încarcatura stiintifica si umana. De aceea, trebuie privita cu cea mai mare seriozitate. stim ca este greu, dar trebuie facut efortul de a fi corect si omenos în acelasi timp. Cel mai contraindicat este, mai ales în familie, sa intri în panica si ea fiind contagioasa risti ca în loc sa ajuti, sa agravezi situatia. De asemenea, pozand atotstiutor, risti sa-ti pierzi credibilitatea si, de aceea, revin la sfatul de a apela la specialisti competenti, care pare a fi cea mai buna solutie dintre toate.

Am participat de deseori în societate, la discutii legate de necesitatea ca fiii sau fiicele de medici sa urmeze, în mod obligatoriu, meseria parintilor. Trebuie sa recunosc ca, în unele cazuri, am asistat la cariere remarcabile datorita atmosferei din familie, faptului ca exista un limbaj medical cu care tinerii se familiarizeaza de timpuriu, dragoste si stima pe care un tanar le cultiva în prezenta unui parinte performant profesional. Acestea pot fi , desigur, argumente indubitabile pentru situatia mentionata dar, trist este cand parintii forteaza nota si îsi obliga copilul sa urmeze o cariera pentru care nu are chemare. La noi, în Marginimea Sibiului, se spune, pe drept cuvant, ca pentru popie, dascalie si medicina „harul este obligatoriu”. Am auzit comentarii de genul „tanarul acesta calca a popa” sau „a dascal”.în zona noastra prin dascal se înteleg învatatorii si profesorii, iar de obicei în mediul rural exista un adevarat cult pentru aceste trei profesiuni. Imi amintesc cum la Sadu, locul nasterii parintelui meu, cand trecea pe ulita „dom’ parinte” oamenii de toate varstele se ridicau de pe banca si salutau cu „sarutam dreapta, parinte”.