Iarna ingerilor este o elegie la care natura participa din plin: batrana `doamna` nu conteneste in a-si scutura mantia de stele, cu care troieneste un intreg oras, ascunzandu-i `ranile`, murdaria si defectele, un oras care se pregateste parca pentru o ceremonie funerara. Pentru Barbu, albul virginal n-are nimic idilic, de basm, ci este `lintoliul` care se pregateste, incet, dar sigur, sa-l acopere. In paralel cu ziaristul-scriitor, iarna isi `scrie` si ea, cu fulgi mari si pufosi, `autobiografia`, volutele tacerii. E iarna afara, dupa cum e iarna si in sufletul eroului.