Acest scurt eseu se adreseaza mai putin psihanalistilor sau pacientilor lor, ci mai degraba unui public putin special, dar totusi din ce in ce mai numeros: cel care se intreaba cum poate efectua o terapie si chiar de a deveni psihanalist. De fapt, ce credit are psihanliza de vreme ce oameni nicidecum ignoranti sau naivi, pe care nu-i suspectam a priori de aviditate sau chiar de marsavie, continua cu o anumita modestie (voi reveni la acest subiect) sa se consacre domeniului in cauza? Deoarece astfel de intrebari, cu exceptia cazului in care ne acoperim salbatic urechile, sunt puse, ba chiar formulate direct in contextul contemporan, nu numai in unele scrieri semivulgare oferite publicului printr-o publicitate agresiva, dar si in sfera medicala sau in cercetarea critica cea mai sofisticata.
Cum domeniul meu de cercetare nu este doar psihanaliza, ci si istoria si filosofia stiintelor, mi se va permite, asadar, sa-mi introduc subiectul din unele motive legate de aceasta chestionare sceptica, ba chiar virulenta si denuntatoare, sa risc o stare de lucruri intelectuala in cadrul psihanalizei si de a contura din acest domeniu un tablou de ansamblu in culori putin crude, dar pe care intentionez sa-l fac punctul meu de plecare.