In cadrele unei filosofii occidentale a dorintei, iubirea nu apare nici ca simpla afectivitate si nici ca simplu epifenomen al sexualitatii. In definitiv, ce este iubirea? Este ea propriul meu sentiment, sentimentul celuilalt, necesara relatie dintre ele? In ce masura pot fi sigur chiar de sentimentul meu? Ce este operational definitoriu? Ca simtim nevoia sa stam in preajma lui? Ca facem dragoste, ca ne vedem frecvent cu celalalt, ca glumim cu placere cu el? Raspunsul la toate aceste intrebari este mereu interpretabil, este o chestiune de hermeneutica. Fenomenologia iubirii devine foarte vasta: de la iubirea romantica pina la filmele pornografice, de la puritatea iubirii adolescentine, “potrivit semnificatiei poetice”, pina la nevrozele erotice ale psihanalizei si psihiatriei, de la mistica la magie erotica. Cu o singura conditie: in masura in care este purtatoarea “dorintei metafizice”. Intrebarile-problema ��" de ce ne indragostim? de ce perseveram in a ne indragosti, in pofida experientelor noastre dezastruoase sau deceptionante? de ce discursul indragostit afirma, extatic si tangent la existenta, un absolut contrar realitatii experientelor noastre existentiale cotidiene? de ce credem ca iubirea va tine vesnic? de ce ne certam daca ne iubim? ce si cita legatura are iubirea cu sexualitatea? ��" capata sens filosofic de indata ce descoperim in ele prezenta semnificativa a “dorintei metafizice”.
Aurel Codoban