Marturia disolutiei, a dislocarii sau a conflagratiei comunitatii este cea mai importanta si mai apasatoare marturie a lumii moderne, cea care reuneste, poate, toate celelalte marturii pe care aceasta epoca se vede nevoita sa le asume, in virtutea unui decret sau a unei necesitati nestiute (intrucit noi marturisim in egala masura epuizarea gindirii Istoriei).
Comunitatea fara de comunitate este ceea ce va sa vina in sensul in care ea vine intotdeauna, fara incetare, in sinul oricarei colectivitati (si, tocmai pentru ca nu inceteaza sa vina astfel, ea rezista la nesfirsit deopotriva colectivitatii si individului). Comunitatea nu e decit atit: venire la limita comparerii, la aceasta limita la care cu adevarat sintem convocati, chemati si trimisi �" si de unde sintem convocati, chemati si trimisi. Chemarea care ne convoaca, precum si chemarea pe care, pe limita, ne-o adresam unii altora (de la o chemare la alta, e neindoielnic aceeasi chemare, si totodata alta) o putem numi, in lipsa unui nume mai potrivit, scriitura sau literatura.
Eticile, politicile, filosofiile comunitatii, atunci cind au existat (si au existat intotdeauna, chiar si reduse la simple vorbarii despre fraternitate sau la laborioase montaje pe tema "intersubiectivitatii"), si-au urmat caile sau fundaturile lor umaniste fara a banui o clipa macar ca aceste voci singulare vorbeau despre comunitate, si nu vorbeau poate decit despre ea, fara a banui ca o experienta reputat "literara" sau "estetica" era implicata in experienta comunitatii si in legatura cu ea.
Poate ca va trebui sa invatam ca moartea, iubirea, libertatea, singularitatea, comunitatea sint nume ale "divinului" atit datorita faptului ele il inlocuiesc �" si nu il depasesc conservindu-l sau nu il relanseaza �", cit si datorita faptului ca aceasta inlocuire nu are nimic antropomorfic sau antropocentric, si nu da loc nici unei deveniri-umane a "divinului". Comunitatea va constitui, de acum inainte, atit limita umanului cit si a divinului. O data cu Dumnezeu sau cu zeii, comuniunea �" substanta si act, act al substantei imanente comunicate �" este definitiv retrasa comunitatii.
Ceea ce s-a "pierdut" din comunitate �" imanenta si intimitatea unei comuniuni �" s-a pierdut doar in sensul in care o astfel de "pierdere" este constitutiva "comunitatii" insesi. Ceea ce nu reprezinta o pierdere: dimpotriva, imanenta este tocmai ceea ce, daca ar avea loc, ar suprima pe data comunitatea, sau comunicarea, ca atare.
Comunitatea ocupa asadar acest loc deosebit: ea asuma imposibilitatea propriei sale imanente, imposibilitatea unei fiinte comunitare ca subiect. Comunitatea asuma si inscrie oarecum imposibilitatea comunitatii �" iata trasarea si gestul ce apartin propriului comunitatii. O comunitate nu este nici un proiect de contopire si, in genere, nici un proiect de producere sau de operare �" nici un proiect pur si simplu (ceea ce marcheaza inca o data diferenta sa radicala fata de "spiritul unui popor" care, de la Hegel la Heidegger, a intruchipat colectivitatea ca proiect si, reciproc, proiectul ca si colectiv �" ceea ce nu inseamna ca nu e nimic de gindit cu privire la singularitatea unui "popor").
Jean-Luc Nancy s-a nascut in 1940 la Cauderan. In 1973 obtine titlul de doctor in filozofie cu o teza despre Kant, sub indrumarea lui Paul Ric�"ur, iar in 1987, este ales docteur d’etat cu o teza dedicata temei libertatii, sub indrumarea lui Gerard Granel. A fost profesor de filosofie la Universitatea „Marc Bloch" din Strasbourg, predind insa la o serie de alte universitati printre care Freie Universität din Berlin sau University of California. Printre titlurile sale cele mai importante amintim: L’absolu litteraire (in colaborare cu Ph. Lacoue-Labarthe, Seuil, 1978), La communaute des�"uvree (Bourgois, 1986), L’experience de la liberte (Galilee, 1988), Une pensee finie (Galilee, 1990), Le sens du monde (Galilee, 1993), Etre singulier pluriel (Galilee, 1996), Hegel. L’inquietude du negatif (Hachette, 1999), La creation du monde ou la mondialisation (Galilee, 2002), La declosion (Galilee, 2005).