Deşi prin mizã, dezlãnţuire şi motoare turate la maximum ar fi putea fi încadrat într-un permanent nou val, Mircea Daneliuc nu aparţine nici unui curent literar. Dacã în film şi roman disecã anatomia autohtonã pânã la derizoriul cu putere distructivã (amplificatã de ascensiuni în fantastic), în teatru autorul opteazã pentru conversia în absurd. Un absurd extrem de firesc �" cu derapaje controlate înspre grotesc �", unde artistul îşi foloseşte cu virtuozitate filtrele de luminã pentru a crea din tuşe precise o lume-scriiturã nocturn-tragicã, aparent temperatã de registrul comic magistral mânuit. Deoarece umorul irezistibil duce la un plonjon în abis: se râde într-o lume complet dereglatã. Ceea ce-l deosebeşte net de tinerii sãi confraţi este modul de abordare. în timp ce noua generaţie de scriitori trateazã realul luându-l ca atare şi trântindu-l pe hârtie �" uneori cu sunet fals, iatã cauza pentru care volumele lor sunt greu de citit �", Mircea Daneliuc foloseşte iraţionalul pentru a desfãşura negativul esenţelor universului românesc. Cele trei piese reunite în carte, Femei în ghips (eşecul iubirii), Popescu (cazul Ciomu, într-un delirant vertij) şi Tenis (un pretext cu precise coduri pentru autenticul imediat), relevã încã o datã valenţele acestui cineast, prozator şi dramaturg cu totul excepţional. RãZVAN PETRESCU