Visul, meditaţia, cercetarea aplicată, cronica istorică şi romanul sunt contexte care trimit la poveste ca la un temei existenţial – psihologic, moral şi etic – al individului uman în ipostaza de copil, adult, bunic, om simplu sau cult. Am numit această viziune „nevoia de poveste”.

Privitor la subtitlu, aplicaţiile fie urmează esului, fie cresc odată cu el, fie îl preced, dându-i cale liberă. Ele nu sunt simple ilustraţii ale ideilor enunţate în textul eseului, ci o altă formă de prezentare, susţinere şi dezvoltare a lor prin chiar limbajul, tehnica şi imagistica povestirii.