În vara lui 1990 s-a răspîndit la Moscova un zvon: Honecker accepta evrei din Uniunea Sovietică, ca o formă de compensaţie pentru faptul că RDG-ul nu participase niciodată la despăgubirile acordate de germani Israelului. Conform propagandei oficiale est-germane, toţi foştii nazişti trăiau în Germania de Vest. Comercianţii care zburau săptămînal de la Moscova în Berlinul de Vest şi retur, pentru afaceri de import-export, au adus vestea în oraş. Ea s-a răspîndit ca fulgerul, toţi, probabil, în afară de Honecker, erau la curent. De obicei, evreii din Uniunea Sovietică încercaseră să-şi renege strămoşii, deoarece doar cu o origine sănătoasă puteai spera să faci carieră. Motivul nu era antisemitismul, ci pur şi simplu realitatea că fiecare slujbă, mai mult sau mai puţin importantă, depindea de calitatea de membru al Partidului Comunist. Iar evreii nu erau prea doriţi în partid. Întregul popor sovietic mărşăluia în acelaşi ritm ca şi soldaţii din Piaţa Roşie – de la o victorie a muncii la alta, nimeni nu putea să se abată din drum. Doar dacă erai evreu. Puteai, cel puţin teoretic, emigra în Israel. Dacă o făcea un evreu era – aproape – în ordine. Dar dacă un membru de partid depunea o cerere de emigrare, ceilalţi comunişti din unitate făceau o figură proastă.