Corin Bianu are ambiţia de a veni cu o altfel de carte, în raport cu producţiile anterioare. Noua carte este cu totul altceva. Calitatea de căpetenie a acestui op, pe care autorul se ambiţionează să-l subintituleze „metaroman”, este tocmai faptul că nu poţi să îl integrezi „unui gen anume”. Din acest punct de vedere, da, i se poate spune şi metaroman, în sensul că e un roman şi de o anume factură, dar şi de alta. I-am putea spune roman filozofic, pentru că ar fi unul, al eternei condiţii umane dornice de cunoaştere, de înţelegere a propriului statut, a propriilor deveniri. L-am putea numi roman de tip iniţiatic, pentru că, pe calea unor decriptări de sensuri ale unui individ aparţinător unei anume comunităţi şi unui anume timp istoric, tot ceea ce este, cum ar fi zis structuraliştii, semnificat, cată să devină semnificant. Sub acest raport, romanul nu e străin de genul de epos căutător de înţelesuri profunde, exprimate în datul empiric aparent banal, cam în sensul în care este „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco. Trimiteri mai revelatoare s-ar putea face la epica istorică românească de tendinţă iniţiatică, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur”. Ambele tendinţe le regăsim în acest surprinzător roman. Dar complicăm prea mult. Totul este sub o anume emblemă a ironiei. Cu alte cuvinte, romanul iniţiatic, filozofic, este aici subordonat romanului parodic. Din acest punct de vedere, cartea este o reuşită parabolă luată în ansamblu, dar o şi mai reuşită parodie a parabolei. Tot discursul epic, inclusiv notaţiile de proces-verbal de care autorul nu scapă, este subsumat unui hohot de râs lăuntric. Acesta e ajutat de faptul că personajele din carte (şi mă refer la Pitagora şi mai mult la Swift, mult mai important ca făptură în ficţiune în această naraţiune) sunt catapultate din timpul lor istoric pentru a lua legătura cu tânărul Sebastian, pentru ca acesta să înţeleagă, înţelegându-i, dar şi pentru ca ei înşişi, să înţeleagă altfel şi altceva, având cunoştinţă, datorită fanteziei scriitorului, de România postdecembristă, dar şi pe de altă parte, totul pare şi o joacă, roman al alunecării timpurilor unul în altul, aş spune, dacă nu ar părea pretenţios, al unei fluidizări temporale (într-o măsură şi mai covârşitoare, o îngânare glumeaţă a temei). Aceasta nu implică – şi e foarte bine că lucrurile stau aşa, pentru că altfel s-ar cădea într-o ironie ieftină – o anume realitate luată în serios a proiecţiilor imaginare, pe de o parte – iar pe de alta, ele sunt îmbinate, iar numai o lectură atentă relevă această grefă a unor notaţii foarte concrete de roman social, politic, psihologic, mascat însă la rândul său, de perspectiva satirică.Cartea poate fi tratată şi ca un alt mod de a fructifica epic psihologia infantilă. în locul ciorchinilor de metafore împrăştiaţi în pagini de Ionel Teodoreanu, găsim acea putinţă a copilului de a vedea în datul empiric, mitul. Din punctul ăsta de vedere, apariţia unor personaje ca marele matematician şi fiolozof din antichitate, ori a marelui scriitor din timpuri mai apropiate, pot fi interpretate ca simple năluciri ale unui copil, care vede în realitatea de zi cu zi, pe cine vrea el (şi atunci nu-l împiedică nimeni să-i afle amestecaţi printre găeştenii zilelor noastre pe Pitagora, Swift sau pe Avram Iancu). O asemenea lectură, parţial necontrazisă de text, este totuşi superficială. în ceea ce scriitorul numeşte „energie”, găsim virtualităţi puse în mişcare. Trebuie să pornim aici de la o sugestie din text – efigiile pe care este înfăţişat un chip ilustru conţin ceva din viaţa aceluia, acel ceva este scos la suprafaţă şi accentuat în naraţiune până la dimensiunile epopeii burleşti. De observat, de altfel, pe măsură ce copilul Sebastian se maturizează şi ajunge până la tânărul preot de la sfârşitul cărţii, naraţiunea creşte în stringenţă realistă.Privindu-l din alt punct de vedere, romanul este în maniera lui aparte, unul textualist. El este pe o anumită porţiune, o virtuală operă apocrifă a lui Jonathan Swift. Ironia şi forţa marilor proiecţii burlesc-epopeice ale capitalului scriitor îşi schimbă terenul de observaţie. în locul piticilor care se munceau să-l lege pe Gulliver, apar românii noştri, reprezentaţi preponderent prin cei din Găeşti, localitate care, fără a face deplasate apropieri valorice, are şi nu are legătură cu realitatea, cam la fel cum avea Yoknapatopha a lui Faulkner, cu un ţinut aevea american.Dar romanul este şi unul al lipsei de comunicare, e comunicarea faptului că nu ne putem depăşi propria umbră. Aceasta este marcată tragic în episodul care îl are în centrul atenţiei pe un tânăr sortit să piară în mod tragic şi stupid într-un moment de la începutul ultimului război mondial. Aici lipseşte precumpănitoarea notă parodică din restul scrierii, fiind vorba mai degrabă de o urzeală în sine, cu multe reuşite, fără îndoială, cu o bună alternare între planul realist-oniric şi cel simbolic, dar în care zâmbetul, care este cuvântul de ordine în această carte, lipseşte. Nu pot să închei fără a aminti fericitele acorduri finale, cu totul contrare celor dintr-o simfonie, în tonalităţi ale împăcării, ale unei liniştiri suverane, aidoma zorilor unei zile senine, înalte.Victor Atanasiu