Lui Gheorghe Duţă-Micloşanu – filolog şi poet din fire – plăcerea de a istorisi îi este o a doua natură. Ambele amintesc de cele două chipuri ale lui Ianus Bifrons şi îşi au sorgintea într-un Mal cu Flori, dumnezeiesc botezat astfel, încât sã şlefuiascã pe pământ oglinzi pentru îngerii din ceruri. Scriitorul născut aici va purta cu sine, prin lume, neliniştea căutării tâlcurilor şi nostalgia obârşiei, tălmăcindu-le în metafore. Aşa au răsărit, rând pe rând, dintr-o generozitate de pământ roditor: „Pe treptele timpului” (Editura Relief Românesc, 1979), „Cumpăna anotimpurilor” (Editura Albatros, 1986), „Cer vegetal” (Editura Arefeană, 1999), „întoarcerea lui Tarzan” (Editura Arefeană, 1999), „Anotimpul genezei” (Editura Arefeană, 2001), „Vârsta luminii” (Editura Pro Transilvania, 2002), „Condamnaţi la-ntomnare” (Editura Perpessicius, 2003), elogiate de critica literară şi apreciate de cititori. Cei pasionaţi de literatura de inspiraţie cinegetică îl gãsesc în revistele şi almanahurile de vânătoare, unde Gheorghe Duţă-Micloşanu aduce, prin savoarea scrierilor sale, scânteia de culoare pe care macii sălbatici o scapără în lanul de grâu pârguit. Căutând vânatul, scriitorul se caută pe sine. Dincolo de drama confruntării cu simţurile ascuţite ale sălbăticiunilor, dincolo de poezia dizolvării în natură ori de dramatismul slobozirii plumbilor din puşcă, se întrevăd potecile întrebărilor esenţiale, umbrite de îndoieli şi de temeri. Vânătorile lui Gheorghe Duţă-Micloşanu au relief şi miez. Fiecare din ele implică o atitudine, mai mult sau mai puţin declarată. Un fluid misterios circulă în straturile freatice ale materialului epic, într-o încercare de a defini resorturile subtile ale vânătorii. Cititorul este invitat, astfel, să-şi depăşeascş postura comodş de simplu spectator, de martor placid, pentru a deveni, dupş voie, vânător ori vânat. Ademenit în această capcană estetică, el va fi sedus de aparenta simplitate a naraţiunii şi va accepta să-şi asume noul statut, fără a bănui că participă deja la acţiune. Chiar nevânător fiind, va descoperi magnetismul relaţiilor simple cu feluritele ipostaze ale naturii, guvernate de legi imuabile, unde aşa-zisul decor ascunde tipare comportamentale, confruntări, adaptări, instincte. Un mecanism fin, în care omul – depăşindu-şi complexele – se poate reintegra, fie şi prin intermediul literaturii. Comprimate între coperţile cărţii lui Gheorghe Duţă-Micloşanu, confruntările tipice sau cele insolite ale omului-vânător cu vietăţile sălbatice reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere (şi recunoaştere) a naturii, apoi a semenilor mânaţi de aceeaşi pasiune, camarazi ori companioni ocazionali în escapade cinegetice; şi, nu în ultimul rând, a vânătorului însuşi, eliberat din chingile rutinei cotidiene, pentru a se reintegra în ritmurile fireşti ale ambientului originar. Comprimate între coperţile cărţii lui Gheorghe Duţă-Micloşanu, confruntările tipice sau cele insolite ale omului-vânător cu vietăţile sălbatice reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere (şi recunoaştere) a naturii, apoi a semenilor mânaţi de aceeaşi pasiune, camarazi ori companioni ocazionali în escapade cinegetice; şi, nu în ultimul rând, a vânătorului însuşi, eliberat din chingile rutinei cotidiene, pentru a se reintegra în ritmurile fireşti ale ambientului originar. Istorisirile lui Gheorghe Duţă-Micloşanu au darul de a însufleţi vânătoarea de după vânătoare, coborâtă în tihna odăii, la ceas de linişte. în paginile acestui îmblânzitor de suflete, trecutele întâlniri cu sălbăticiunile dobândesc un chip nou, se transfigurează, iar înfruntarea asprimilor firii devine o probă de iniţiere în romantism. La masa de lucru, scriitorul descoperă voluptatea retrăirii emoţiei cinegetice şi a transmiterii ei, în veşmânt literar, către cititorul ce acceptă convenţia participării la acest joc secund. La vânătoarea de după vânătoare... Plăcerea de a se lăsa „vânat” de harul prozatorului i se descoperă, în egală măsură, şi poetului, ale cărui unelte sunt utilizate cu meşteşug de orfevru în paginile cărţii.15 Brumărel 2004, Gabriel Cheroiu.