Un drum nesfârşit, prăfuit şi pustiu, prin inima Anatoliei, pe care mărşăluieşte în pas de voie o brigadă-fantomă de ofiţeri greci scăpaţi din Războiul Balcanic. Sub comanda bătrânului general Nestor, dependent de opiu şi de mitologie clasică, în brigadă mocneşte nebunia. Maiorul Porfirio distribuie clandestin manifeste comuniste, părintele Simeon îşi caută vocaţia pierdută, întrerupând liniştea nopţii cu versete citite la megafon, aviatorul Kimon rămâne fidel clasei sale privilegiate, doctorul vorbeşte în somn cu Louis Pasteur, bucătarul vinde scump viermii găsiţi în mâncare, iar un caporal îşi pregăteşte dezertarea. Ce se va întâmpla când Labirintul îşi va găsi capătul într-un orăşel paşnic, neatins de rumoarea războiului, în care băcanul, hamam-ul, primarul corupt, directorul de şcoală amorezat, curva franţuzoaică şi biserica părăsită par netulburate de secole? Cum va arăta retragerea spre coastă, cine i se va alătura şi, mai ales, cine va rămâne în urmă?

Panos Karnezis nu vrea să surprindă, să condamne sau să uimească cu orice preţ, şi nici nu face demonstraţii ideologice, fie ele şi pacifiste; absurdul unor situaţii nu e căutat, nu depăşeşte nivelul de firesc şi veridicitate. Autorul spune o poveste, dar o face foarte atent la autenticitate şi la nuanţe. Fiindcă din nuanţe se construieşte aici starea de spirit specifică retragerii dintr-un război încheiat cu înfrângerea. Şi, cu toate că povestea pare clasică, precum clasic e şi cadrul ei, cititorul se poate trezi furat de întorsăturile de frază şi de povestea vie care i se va instala fără să bage de seamă, aşa cum se întâmplă cu toate marile poveşti, în minte.