In perioada in care Jonathan Swift scria Calatoriile lui Gulliver (inceputa in 1720, dar publicata in 1726) iar contemporanul sau Daniel Defoe compunea o capodopera nu mai putin celebra, Robinson Crusoe (1719), descrierile de calatorii aveau deja o bogata traditie in istoria literaturii engleze. In Calatoriile lui Gulliver, inventatorul ironiei, cum il numeste H. Taine pe Swift, s-a inspirat uneori direct din experienta inaintasilor sai, dar si-a luat cea mai mare a materialului din lumea propiilor observatii. Neglijand veridicitatea exterioara, cultivand insa adevarul interior, Swift, idealistul protestatar, cel mai neconformist dintre scriiitorii iluminismului englez, creeaza o lume populata de mari figuri satirice, de grandioasa generalizare, imbinand realul cu fantasticul, arta lui devenind o oglinda a naturii si a realitatii, cititorii fiind spectatorii unui joc de oglinzi.