Jurnalist, eseist, poet – Daniel Săuca îmi evocă un nou Urmuz, „multidisciplinar”, mult mai curios şi mai proteic decât cel „iniţial”. Din rarissima stirpe a „absurzilor”, lui Daniel îi place să bulverseze locurile comune sau să extragă din ele chintesenţe inefabile. Într-o continuă şi înfrigurat – incandescendentă căutare a propriilor profunzimi, poetul trece valvârtej prin textele altora spre a plonja spre înălţimile şi adâncimile insondabile ale sinelui. Poezia lui pare un continuu experiment, dar nu unul pur lingvistic, de căutare a unor cuvinte frumos sunătoare, ci de nuanţată apropiere, pe o spiră cu pas infinitezimal, spre miezul şi taina lucrurilor. Iată-l, de pildă, reluând „Gândacul cu cinci pene roz”, dar nu „la indigo”, ci „eterându-l” oarecum şi trimiţându-l în imposibila explorare a „Cartierului vestic al iadului”, trecându-l prin alte şi alte labirinturi de spaime şi iluminări. Un fel de „artă a fugii”, care pare repetitivă doar pentru urechile neiniţiate în cele ce ţin de sunetul secund al artei în general, şi al poeziei în special.

Daniel Hoblea, în revista „Caiete Silvane”, nr. 9/2005