„Cine uită nu merită” spunea istoricul Nicolae Iorga. La 20 de ani de la căderea regimului comunist uitarea începe să se aştearnă peste conştiinţa tot mai adumbrită de problemele traiului de zi cu zi. Se uită primejdios de uşor calvarul prin care a trecut România începând cu anul 1948. La fel de primejdioasă este şi neştiinţa combinată cu reaua voinţă a unora din contemporanii noştri care formulează acuze nefondate doar pentru că Biserica a fost ACOLO în mijlocul urgiei. Şi nu numai că a fost supravieţuind prigoanei, dar a şi dat pământului strămoşesc numeroşi martiri şi eroi a căror amintire nu trebuie să apună vreodată.
Editura DOXOLOGIA a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei aduce în atenţia cititorului dornic să păstreze vie în inima sa suflul jertfelnic al Bisericii luptătoare, cartea: Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc (1947-1977) scrisă de Părintele Nicolae Cătălin Luchian. Această carte a fost prezentată iniţial ca lucrare de dizertaţie la finalizarea studiilor de Masterat în Teologie sub îndrumarea Pr. Conf. Dr. Ion Vicovan. După cum mărturiseşte autorul: „tema abordată încearcă să surprindă aspecte din viaţa monahală a celei mai bogate provincii româneşti în aşezăminte mănăstireşti, într-o perioadă tulbure şi de grea încercare pentru Biserica Ortodoxă Română, în care monahismul nostru a fost la un pas de desfiinţare”. Lucrarea este structurată pe trei capitole: I. Biserica Ortodoxă Română şi instaurarea regimului comunist în România; II. Coordonate ale monahismului din Moldova în perioada 1947-1959 (cu un subcapitol deosebit de interesant intitulat: „Viaţa duhovnicească în mănăstirile moldovene. Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa şi obştea 'Sf. Teodor Studitul'”); III. Decretul 410 din 1959. Aplicare, efecte şi reacţia Bisericii.
Aversiunea comunismului faţă de religie şi de Biserica creştină, în mod special, avea fundamente pseudo-ştiinţifice: ateismul marxist. Fidel principiilor de bază ale Cominternului, Partidul Comunist Român a iniţiat măsuri crunte de prigonire a Bisericii naţionale. Comuniştii români şi-au dat seama că Biserica era mult prea influentă în rândul poporului; conştientizarea acestui fapt, al rolului major de coeziune socială, jucat de Biserică de-a lungul istoriei poporului român a determinat avalanşa de măsuri dure şi represive împotriva Bisericii Ortodoxe şi a membrilor ei. S-a dorit subjugarea sa, transformarea într-o instituţie oarecare; o unealtă a regimului. Aşa cum Părintele N. Luchian observă, după instaurarea comunismului problemele majore la care a trebuit Biserica să răspundă au fost: relaţia cu Statul totalitar; subţierea accentuată a bazei economice a mănăstirilor; mişcările de segregare în rândul monahismului românesc (precum stilismul şi fenomenul Vladimireşti); izgonirea monahilor din mănăstiri în 1959.
Parcurgând paginile cărţii Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc (1947-1977) ne putem crea o imagine cuprinzătoare despre avengura măsurilor represive anticreştineşti adoptate de regimul comunist şi înţelegem faptul că această grea încercare nu a putut fi depăşit decât prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu „care a dat înţelepciune şi viziune ierarhilor ortodocşi, ca să găsească soluţii optime pentru ameliorarea crizei provocate de izgonirea atâtor monahi şi monahii şi închiderea mănăstirilor”.