în 1961, un grup de artiști de la Opera din București, între care un celebru trio de voci de aur, Șerban Tassian, Valentina Crețoiu și Dinu Bădescu, au fost arestați, anchetați sever timp de șapte luni la Securitate și condamnați apoi într-un proces calificat drept „sinistru”.

Cine răsfoiește Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, poate descoperi mai multe episoade puțin cunoscute, momente în care cultura și politica au intrat într-un conflict ce a purtat marca arbitrarului și abuzului din partea regimului, dar și pe cea a delațiunii și a oportunismului din partea unora din lumea artistică.

Unul din aceste conflicte, s-a petrecut în 1961, cînd un grup de artiști de la Opera din București, între care un celebru trio de voci de aur, Șerban Tassian, Valentina Crețoiu și Dinu Bădescu, au fost arestați, anchetați sever timp de șapte luni în beciurile Securității și condamnați apoi la ani îndelungați de inactivitate, într-un proces calificat de raport drept „sinistru” pentru o vină denumită „huliganism politic”. Artiștii au fost apoi brusc grațiați, dar la sinistra judecată, în care procurorul a cerut 12 ani de închisoare, s-a adăugat un al doilea așa-numit „proces public” în care cunoscuții soliști au fost înfierați și umiliți de colegii lor.

Din păcate, raportul trece adesea sumar peste asemenea momente istorice, iar documentele procesului amintit nu au fost publicate în volumul anexă, apărut la editura Humanitas. Raportul Comisiei prezidențiale înregistrează doar existența lor și conchide că „țelul urmărit era prin aceste spectacole publice să fie intimidată intelectualitatea”. Or, lucrurile sînt mai complicate, la fel ca și consecințele lor pe planul vieții individuale atît a celor implicați în asemenea persecuții, cît și a atmosferei generale din cercurile artistice românești.

Ele explică în bună măsură valul de defecțiuni, refugieri în Occident, ale unor mari artiști care, la o primă privire superficială, păreau să fie privilegiați de regimul comunist. Așa a fost cazul, pentru a aminti doar unul dintre ei, dirijorului Constantin Silvestri, rămas în Occident după ce conducerea de partid condamnase punerea în scenă, în 1958, a spectacolului enescian cu „Oedip”.
Peisajul politic și cultural al acelor ani a fost evocat în memoriile, adevărat document istoric, ale lui Annie Bentoiu, iar fiica ei soprana Ioana Bentoiu, a cules mărturiile orale ale sopranei Valentina Crețoiu, într-o carte ce ar merita să fie citită și în Moldova. O carte cu un titlu inspirat de Schumann, Dragoste și voce de femeie – Valentina Crețoiu, apărut la Editura Muzicală, la București, și din care lipsește doar o posibilă paralelă de destin cu Maria Cebotari, cealaltă celebră soprană română contemporană.

Născută în 1909, Valentina Crețoiu și început studiile muzicale la Cernăuți, cu profesorii Conservatorului înființat după Unire, pianistul Tit Tarnovschi și prof. de teorie muzicală Al. I. Zirra, care avea să-i descopere vocea. Studiile și le-a încheiat la Conservatorul din București, unde a debutat pe scenă în 1928, oferindu-i aproape imediat un contract la Opera română. In 1933 cîștiga o diplomă de onoare la Concursul de Canto de la Viena, urmat de o ocazie neașteptată de a cînta la București cu trupa Operei din Berlin și o altă ofertă de angajament din partea directorului operei berlineze.

Căsătoria cu baritonul Șerban Tassian, decizia acestuia de a trăi în România au întrerupt și împiedicat o reală carieră internațională, ce ar fi putut fi paralelă aceleia a Mariei Cebotari. Anii de glorie ai vocii Valentinei Crețoiu au fost cei care au precedat și apoi urmat cel de-al doilea război mondial, cînd a cîntat pe scena de la Volksoper la Viena, la Graz și la Linz. Apropierea de lumea artistică germană și de cuplul celebru și talentat, dar cu simpatii naziste, Viorica Ursuleac-Clemens Krauss, aveau să o coste un proces de epurare după război și o relație prelungită ambiguă cu regimul comunist. In anul în care se retrăgea la pensie, după 30 de ani de carieră, 1961, a intervenit arestarea, procesul și umilința suferite, s-ar putea spune, citind mărturiile culese de Ioana Bentoiu, cu stoicism și o doză admirabilă de seninătate.