N-am să uit niciodată ziua aceea, o zi de iarnă, o zi geroasă cu un soare îndepărtat şi rece. Nu era zăpadă, dar pământul era îngheţat şi tăcut, iar asfaltul sticlea înşelător. La fiecare pas picioarele-ţi fugeau când în dreapta, când în stânga.
Noi ne întorceam de la înmormântare. Murise bunica, fiinţa cu care mă simţeam bine şi alături de care îmi găsisem liniştea. Mama mai lăsa să-i alunece câte o lacrimă, aşa, ca să nu zică lumea că nu plânge. Tata avea ochii injectaţi şi lacrimile îi picurau mereu pe la colţul ochilor, era trist şi răvăşit. Erau regrete târzii. Ar fi vrut să întoarcă timpul înapoi, dar era târziu, prea târziu, ar fi vrut să audă iar glasul mamei, dar ea plecase tăcută şi singură, aşa cum a trăit o viaţă întreagă.
Celelalte rude se învârteau prin casă, vroiau să facă ceva, dar n–aveau ce, voiau să mai spună câte ceva despre răposată, dar n–aveau cu cine începe conversaţia. încet, mai mult din oboseală, decât doborâte de durere, s-au aşezat cu toţii, care pe unde au găsit loc.
Tăceau, dar fiecare părea măcinat de amintirile trecutului, însă toate veneau prea târziu, bunica fusese pusă în cămăruţa ei, capacul greu căzuse cu zgomot lugubru pecetluind o viaţă, o poveste, povestea unei femei frumoase căreia i–a fost furat destinul.