Prezentul volum s-a născut prin reluarea şi dezvoltarea
unor idei din lucrarea noastră de diplomă, susţinută în anul
1978 la Universitatea din Bucureşti. La data respectivă, se
împlinise peste un deceniu şi jumătate de la producerea
dezgheţului ideologic, în contextul căruia „valorificarea critică
a moştenirii noastre culturale” îl readusese în centrul atenţiei pe
Titu Maiorescu, laolaltă cu alte personalităţi ale trecutului. Prin
acelaşi mecanism al recuperării „critice” a valorilor trecutului
ieşiră la iveală monografia lovinesciană, dedicată criticului, şi
Istoria literaturii... a lui Călinescu, unde Junimea şi Maiorescu
se bucură de un spaţiu considerabil. Moştenirea acestor două
lucrări au inspirat atitudini diferite în noile condiţii: unii al
căror scris encomiastic făcu o prezenţă de nepreţuit din Titu
Maiorescu, alţii, pornind de la portretul călinescian al
mentorului Junimii, adâncind sagacitatea prin care decelau nu
atât adevărul invocat de critic, cât mai mult adevărul impus de
autorul Criticelor. Dar indiferent de aceste atitudini şi de
nuanţările altor comentatori, Maiorescu ne însoţeşte, şi cărţile
apărute după 1989 o dovedesc cu prisosinţă. A-l tăgădui acum
pe Maiorescu ar fi un gest de-a dreptul ingrat, oarecum
asemănător celui din perioada proletcultistă. A-l nega nu e
posibil, a-l zeifica ar fi un lucru de prost gust, a-l consulta ca
autor şi martor este o cale raţională, binevenită. în sensul
acestor sublinieri, ni s-a părut că ar fi potrivit ca, beneficiind
de noile achiziţii, să reluăm şi să actualizăm anumite puncte de
vedere cuprinse în propunerea noastră din 1878, gândindu-ne
că ar fi utile mai ales şcolii, mediu în care existenţa noastră
profesională a început şi s-a derulat mai multe decenii.
Maiorescu este un clasic al culturii noastre. A criticat
mediocrităţi, a respins nonvalori, uneori exagerând, dar, cu un
dram de noroc, reuşind să promoveze valori de netăgăduit,
scriitori de primă mărime. S-ar părea că o contradicţie a lui
Maiorescu – pentru a relua un titlu inspirat care a generat
discuţii pro şi contra – s-ar afla între Direcţia nouă... care-l
impunea pe Eminescu şi portretul geniului etern care îşi
urmărea destinul, indiferent de împrejurările exterioare ale
existenţei: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul
geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie
fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul
său firesc.” Desigur, şi Maiorescu şi Eminescu erau adepţii
concepţiei schopenhaueriene privind geniul. Dar Maiorescu nu
a intervenit în schimbarea drumului geniului eminescian.
Dimpotrivă, l-a netezit atât cât i-a stat în putinţă. Junimea e un
fenomen complex al culturii noastre, datorând mult lui
Maiorescu. Şi Eminescu, şi Caragiale, şi Creangă s-ar fi afirmat
în perspectivă, fără să fi intervenit „sinteza generală în atac”,
adică acţiunea energică a lui Maiorescu pentru ameliorarea
situaţiei din cultură şi literatură, dar în cadrul Direcţiei noi...
devenirea lor e mult mai limpede şi mai motivată. Dar despre
toate acestea s-a scris ce era de scris.
De aceea, aşa cum s-a mai spus, deşi a spori numărul
lucrărilor despre Maiorescu înseamnă un risc, tradus în
„gratuitatea gestului”, noi ne asumăm acest risc, sprijiniţi
măcar de argumentul că după 1989 societatea românească a
traversat o perioadă de tranziţie care din anumite puncte de
vedere impune (sau ar trebui să impună) exemplul
personalităţii marelui critic. Titu Maiorescu a scris o istorie
politică a unei perioade de tranziţie care a apropiat România de
civilizaţia occidentală. în tranziţia noastră postdecembristă am
fost acceptaţi în Uniunea Europeană.
în viziunea lui E. Lovinescu şi a altor critici literari care iau
urmat, Maiorescu, deşi parlamentar, ministru şi primministru,
nu poate fi socotit un om politic, în sensul că nu a
lăsat în urma lui nici un proiect legislativ dus până la capăt.
Dar e cazul să ne întrebăm dacă România, revenind la
democraţia parlamentară după 1989, a înregistrat în Parlament
vreo personalitate de talia lui Titu Maiorescu ? Prin urmare, am
restituit ce se cuvine memoriei acestei personalităţi, referindune
mai întâi la Istoria politică pe care a compus-o dintr-o
înşiruire de prefeţe la volumele de Discursuri parlamentare. în
al doilea rând, am căutat să revenim la O cercetare critică a
poeziei române de la 1867, care „are toate calităţile unui bun
manual şcolar.” Este caracterizarea aparţinând criticului literar
Alexandru Dobrescu. Faptul e semnificativ, dacă avem în
vedere severitatea cu care examinează criticul „inventarul
moştenirii spirituale maioresciene”...
Maiorescu, fiind întâi de toate profesor, mai mult, un mare
profesor, ne-am gândit că îndreptarul său de poezie de la 1867,
scris pentru junimişti şi publicat pentru o categorie mai largă de
iubitori de poezie, are ce spune şi elevului zilelor noastre. Am
crezut de cuviinţă că este de datoria noastră să-l reconsiderăm
pe Titu Maiorescu în spaţiul libertăţii de după 1989. Indiferent
de frământările prin care trece astăzi învăţământul românesc,
Maiorescu rămâne acelaşi reper fundamental printre atâtea alte
personalităţi la care se raportează şcoala. Trebuie să alegi doar
perspectiva din care îi scrutezi profilul.