Gabriela Creţan scrie poezie cu gnoza dedesubt. Faptul a fost remarcat inca de la prima sa carte iar modul acesta de a construi a ramas nu constant, ci neschimbat, chiar daca unele accente s-au mai mutat. Gnoza, tradusa apocrif, nu e insa decit schela unei viziuni de intensitate paroxistica. Important cu adevarat e suflul imaginativ, dezlanţuirea spasmatica a imaginaţiei şi ritmul frenetic in care sublimele se topesc in grotesc sau imnoidele se revarsa in apostrofe. Gabriela Creţan vede lumea oximoronic, in coincidenţe stupefiante şi radicale, in care gramatica sacrelor nu se mai poate distinge de cea a infernalelor. Modului ei de a traduce juisarea vizionara in sarcasme şi febra celesta in repulsii violente i s-ar potrivi conceptul de „profanare” al lui Giorgio Agamben. Asta daca poezia n-ar face altceva decit filosofia; dar cum face, Gabriela Creţan scrie cu o exasperare exuberanta şi cu o ardenţa vitriolata despre cel mai inconfortabil mod de a fi in lume: sub un imperativ atroce.

Al. Cistelecan