HECTOR-LOUIS BERLIOZ (1803 – 1869) a fost un vârf al artei componistice franceze şi cel mai important orchestrator al romantismului muzical. în mare parte faptul se datorează unei aparente împotriviri a sorţii: tatăl său, un apreciat medic din urbea delfineză La Côte Saint-André, a dorit ca fiul să îl urmeze, mai mult, să se specializeze în osteologie. I-a oferit o sumară educaţie cultural-umanistă, care i-a folosit enorm primului său născut, şi i-a insuflat pasiunea lecturii. Dar idealul lui Hector era să ajungă muzician. Pentru a împiedica realizarea acestei năzuinţe, hotărârea părintelui a fost să nu cumpere un pian, ci doar un flaut şi o chitară. Cele două instrumente erau menite să îi astâmpere băiatului setea de muzică, ba chiar să îl plictisească la un moment dat. Până la 18 ani, tânărul nu a auzit decât sunetele emise de violoncel şi vioară, instrumente ce aparţineau unor muzicanţi din localitatea natală, câteva dintre fligornurile Fanfarei Naţionale ce fiinţa acolo, o tobă, flautul şi chitara proprii. în ceea ce priveşte creaţia muzicală, aceasta se reducea la cântarea destinată serviciului religios de la Mănăstirea Ursulinelor, câteva romanţe, unele reducţii pentru voce şi fortepiano din operele la modă, precum şi – doar în partituri – o parte din cvartetele lui Ignace Pleyel.
A descoperit, când încă locuia în casa părintească, o foaie cu 24 de portative. A ştiut imediat ce ar putea face cu ea, deşi învăţase singur numai primele noţiuni de armonie, iar despre contrapunct şi orchestraţie încă nu aflase. Abia la Paris, prezent la un spectacol susţinut numai de cântăreţi şi instrumentişti profesionişti la Teatrul Academiei Regale de Muzică „Le Peletier”, a urmărit fascinat desfăşurarea de forţe sonore ce depăşea, probabil, foaia cu idei verticale. Pentru Hector s-a deschis atunci universul...
Muzica lui Berlioz, care a cucerit secolul al XIX-lea, ne subjugă şi astăzi, iar paginile sale triumfale sunt principalul model de muzică festivă ce ne însoţeşte momentele solemne...
Adriana Liliana Rogovschi