Din această perspectivă medierea este aşezată în cuplu cu conflictul, ca stare a relaţiilor interumane izvorâtă din procesele de identificare ale actorilor, care, într-o situaţie dată, în legătura cu un anumit domeniu al vieţii lor laolaltă, adoptă, în mod obiectiv sau subiectiv poziţii diferite. întrucât această diferenţiere are grade de intensitate variate se pune problema modului de a soluţiona diferendul pentru a asigura relaţiei anduranţa. Fiind vorba de viaţa socială a oamenilor soluţionarea conflictelor devine imperativă pentru că este greu de imaginat disoluţia unei societăţi datorată tensiunilor care o macină. Cauzalitatea conflictului fiind bogată este firească multitudinea teoriilor care vor să-l explice, dar şi a soluţiilor propuse: de la cele pentru care conflictul ţine de natura umană la cele care consideră conflictul formă de patologie a vieţii sociale. Dar, de la analiza conflictului ca relaţie trebuie trecut cu necesitate la analiza subiecţilor conflictului care se determină social şi istoric. Numeroase teorii s-au construit pornind de la această dimensiune a actorilor care face ca acelaşi tip de conflict să îmbrace forme de manifestare diferite, de la o epocă la alta sau de la o comunitate la alta. Avem cel mai limpede exemplu în conflictul legat de controlul şi distribuţia resurselor atât de diferit astăzi faţă de epocile precedente, dar a cărui schemă ideatică se păstrează.

Lucrarea procedează la o tipologizare a conflictelor pentru a degaja ceea ce am numit o morfologie a conflictului sau, în terminologia autoarei, harta lui pe baza căreia să urmărească prevenirea şi soluţionarea lui. Rezolvarea conflictelor constituie în zilele noastre un subiect fierbinte pentru manageri, pentru educatori, pentru diplomaţi, pentru strategii politico-militari, cu toţii fiind convinşi că alternativele paşnice pe care le oferă negocierea şi medierea la conflict aduc economii însemnate de energie, de costuri, de inteligenţă şi resurse materiale, aduc o valoare adăugată relaţiilor sociale dintr-o comunitate şi îi asigură funcţionalitatea în opoziţie cu conflictul deschis, cu războiul care risipesc bunurile unei comunităţi.

ADR (Alternative Dispute Resolution) se impune în lumea contemporană ca o expresie a capacităţii acesteia de a-şi înţelege mai bine problemele, de a-şi raţionaliza conduitele, de a căuta să exploateze mai bine resursele materiale şi umane. Umbra viitorului, ca exprimare plastică a cerinţei de a ne construi prezentul în raport de consecinţele pe care el le are pentru ziua de mâine, impune o raţionalizare a conduitelor chiar dacă nu ajungem la a susţine o viziune tehnocratică. Discuţiile din filosofia politică de astăzi insistă tocmai asupra acestui aspect al intervenţiei tot mai ample a raţiunii în organizarea şi conducerea socială, a comunicării (cum este cazul lui Habermas), a dialogului şi negocierii (Chr. Dupont), pe baza unor reguli acceptate de către actori (morale, juridice, politice).

Viaţa dovedeşte că acele societăţi care au ştiut să-şi gestioneze sursele de tensiune şi conflict au atins parametrii înalţi în dezvoltarea economică şi socială, în gestionarea democratică a treburilor publice. Avem un exemplu clar în succesul SUA şi al Europei Unite, unde dialogul, negocierea, medierea conflictelor au permis actuala prosperitate, practicile unei democraţii autentice care să pună în valoare forţa solidarităţii şi comunicării.

Locul medierii între mijloacele de soluţionare a conflictelor este în continuă creştere. în ultimii ani, în numeroase ţări, profesia de mediator şi-a câştigat un loc în nomenclatorul profesiilor, acestui trend înscriindu-se şi România, care păstrează ca de obicei, o serie de particularităţi în materie. Complexitatea medierii rămâne însă în atenţia cercetătorilor şi practicienilor pentru că ea este o soluţie elegantă, aş adăuga specific europeană, la conflict cu inflexiuni filosofice, dar şi cu rezultate reale în viaţa oamenilor. Succesul medierii este dat de faptul că şi atunci când este instituţionalizată ea înseamnă un raport între două părţi în conflict în care intervine a treia parte pentru a găsi punctele comune de dialog, de comunicare, de înţelegere şi acord îndepărtând nu numai forţa, violenţa ci chiar şi intervenţia unei instanţe. Medierea recurge la raţiune, la cumpănirea argumentelor, la echilibrarea judecăţilor şi atitudinilor într-un câmp infinit de situaţii - cum se exprimă autoarea - cuprinzând toate sectoarele de activitate umană, din sfera publică şi privată. Teoriile despre mediere, bine structurate şi nuanţat prezentate în lucrare au în vedere dimensiunea filosofică, politică, juridică, morală dar toate sunt concordante în a susţine că medierea este un instrument al reducerii costurilor unei relaţii conflictuale, o sursă de satisfacţie pentru părţi, dar mai ales o cale de atingere a unor interese comune, printr-o organizare mai bună a conduitelor.

Am apreciat, în acest context, recursul la discuţia filosofică asupra medierii pentru că a pus în relief o serie de poziţii puţin cunoscute la noi, cum este cea a lui G. Calogero, sau deja vehiculate din alte perspective cum sunt cele ale lui M. Buber şi A. Levinas, conturând un univers spiritual în care relaţia paşnică, echilibrată dintre oameni, structurează un umanism cotidian.

Cea mai însemnată parte a lucrării este alocată - cum este firesc - cercetării medierii în diverse sisteme de viaţă socială şi în diverse ţări care au acumulat o experienţă pozitivă în promovarea medierii. Sunt pagini pline de interes asupra medierii în familie, în şcoală, în viaţa diferitelor grupuri din societate, în raporturile de muncă şi desigur în viaţa politică. Nu peste tot medierea are o greutate socială pe care ar merita-o şi nu în toate societăţile ea se bucură de aceeaşi atenţie. Relevarea diversităţii situaţiilor în care este prezentă medierea permite autoarei să degaje o schemă generală a acesteia pentru a-i reliefa semnificaţia socială pozitivă şi pentru a pleda în favoarea extinderii ei ca un mijloc alternativ de soluţionare a conflictelor.

De un interes aparte este capitolul consacrat medierii în relaţiile internaţionale. Specie a negocierii, aceasta este structurată de norme ale dreptului internaţional şi are o cazuistică bogată, care incită la reflexie. Lucrarea se construieşte pe o plajă largă de situaţii istorice şi conchide asupra utilităţii medierii atât în prevenirea conflictelor, cât şi în gestionarea resurselor de criză şi a crizelor însele. Practicarea medierii, în zilele noastre, este uşurată desigur de mijloacele de transport (ele i-au permis lui Kissinger să dezvolte metoda navetei diplomatice) şi de cele legate de comunicaţii (telefoanele cu fir direct între conducătorii politici). Consacrată de către dreptul internaţional, alături de celelalte mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state, medierea devine o cale tot mai frecventată de comunitatea internaţională de a interveni pentru evitarea războiului.