Ce este aceasta carte?

In ciuda aparentelor, nu intotdeauna poti defini, cu exactitate, genul unei carti! Iar in cazul unei carti precum cea de fata, nu este chiar deloc usor. „Ce se intimpla?", ca sa citez un fost premier post-decembrist. Se intimpla multe si deloc simple si voi incerca sa formulez, in legatura cu acele multe intimplari, opiniile mele, „parerea mea", ca sa revin la pre¬mierul de pomina, celebru, mai ales, din pricina acestor vorbe. Avem, prin urmare, pe de o parte, personajul principal care vorbeste si, pe de alta parte, scriitorul care scrie ce si despre ce vorbeste personajul cu pricina. Daca ar scrie exact si nu¬mai ceea ce vorbeste personajul, lucrurile ar fi relativ simple, am putea spune ca este vorba despre niste memorii vorbite, iar rolul scriitorului este doar cel de a „stiliza" vorbirea personajului, de a da „forma" acesteia. Dar rolul acestuia nu se opreste numai la atit, pentru ca materia verbala emisa de personaj este prelucrata de scriitor, secventele sint montate in conformitate nu atit cu desfasurarea cronologica a biografiei, cit, mai ales, cu exigentele privind compozitia unei opere de fictiune. Mai mult, de citeva ori, autorul si personajul se mai si contrazic, se „rafuiesc" in ceea ce priveste mersul travaliului lor comun. Iar aici, in cele din urma, a cistigat scriitorul, care l-a provocat pe personaj sa evoce mai ales eveni-mentele dramatice, dureroase, deturnindu-l de la versiunea relativ edulcorata pe care acesta si-o planuise. Asadar, este vorba despre un roman. Nu as minti daca as spune asta, dar nici nu ar fi in joc intreg adevarul. Este un roman, insa un roman in care nimic nu este inventat, ci totul este evocat, recuperat din memorie, desigur, cu toate capriciile acesteia, totul deci s-a petrecut, iar personajele, de la cel principal la cele secundare sau doar episodice, apar aici cu numele si prenumele lor. Ca unele nu vor fi foarte bucuroase, ca au trecut la amenintari si insulte inca de pe cind aceasta carte aparea in foileton in cotidianul „Flacara Iasului", ca personajului principal i-a fost incendiat automobilul, este cu totul alta poveste! Prin urmare, formula roman document sau reality novel ar fi, probabil, mai potrivita, mai acoperitoare pentru ceea ce este aceasta carte in substanta sa.

„Viata mea e un roman", spune multa lume si cei mai multi se inseala, desigur, sau chiar se mint pe ei insisi. Viata lui Neculai Acsinia, insa, chiar este un roman, un roman cu putine lumini si cu o uriasa acumulare de suferinta si de durere, pentru cea mai parte a existentei sale de aici. Un roman atroce, ca sa spunem lucrurile in clar. Ei, bine, acest roman al unei vieti este pus de Dorin Spineanu pe hirtie, plecind de la confesiunile personajului si de la repetatele dialoguri cu acesta. Dialoguri nu de putine ori disputate, vag contondente verbal, in urma carora, scriitorul a cistigat partida si este foarte bine asa, pentru ca, astfel, romanul contine nu neaparat mai mult adevar, ci un adevar mai vizibil, in care cruzi¬mea, lacomia si, pur si simplu, prostia lumii in care se petrec evenimentele sint puse intr-o lumina puternica, cruda, cind nu de-a dreptul devastatoare, netrebuind sa umbli dupa ele cu luminarea. Veti spune ca autorul a recurs la formula cea mai socanta, aceea a unui roman negru. Intr-un fel, da, pentru ca exact asa era substanta cu care lucra si pe care o avea de tratat, dar nu intrutotul! Dorin Spineanu este un scriitor prea bun ca sa nu stie ca o desfasurare continua, neintrerupta, de cruzime, ura si dezastre poate sa devina la fel de plicticoasa ca si rama unui roman roz si, atunci, dind intr-un fel dreptate si personajului care ar mai vrea sa si uite „amarul unei vieti", introduce, contrapunctic, scene de o incredibila luminozitate, de un lirism profund si de o gingasie cu totul sesizanta. Nu voi da citate, exemple, pentru ca le veti gasi, ba chiar le veti cauta si singuri, cind presiunea „riului negru" al imensei majoritati a povestii va va coplesi.

Razboiul de douazeci de ani

Nu voi povesti, desigur, cartea, dar despre ce este vorba in ea trebuie sa spun. Pe scurt, este vorba despre un razboi de douazeci de ani dus de Individ impotriva Statului. Nu am citat degeaba titlul cartii lui John Stuart Mill, pentru ca asemenea razboaie sint doar in principiu pur conceptuale, ele fiind, in fapt, cit se poate de reale. Este vorba despre razboiul dus de Neculai Acsinia impotriva statului comunist din România pentru a capata dreptul de a parasi raiul pe pamint comunist si a se stabili intr-o tara normala, nu perfecta, care se dorea Australia, dar a fost, pina la urma, sa fie Suedia, cu un tranzit in Iordania. Razboiul a inceput in 1968, cind Acsinia a scris prima scrisoare catre CC al PCR, solicitind dreptul de a emigra, si a durat exact douazeci de ani, pina in decembrie 1988, cind avionul spre Amman, de la Bucuresti, decola avind la bord pe cei patru membri ai familiei lui Neculai Acsinia. Ce s-a intimplat intre cele doua date? Este chiar materia romanului de fata. Nu intru in detalii, dar pot aminti o mica parte din tribulatiile prin care a trecut eroul romanului pentru a-si capata un drept elementar in lumea civilizata, dreptul de libera circulatie a persoanelor! Asadar, in acel interval, Neculai Acsinia a facut de doua ori puscarie - o data ca „frontierist" prins de graniceri pe fisie, a doua oara in conformitate cu prevederile celebrului Decret 153, teoretic contra „parazitismului", in realitate, un perfect instrument de politie politica -, a suportat mai multe arestari si anchete, a incasat batai de la graniceri, militieni si securisti, a fost supus per¬manentei supravegheri si presiuni din partea organelor de partid, de militie si securitate, ba chiar si unor proceduri de tortura - „rotisorul", „crucificarea" etc. - pe care Inchizitia medievala, bolsevicii sovietici sau nazistii ar fi putut fi, de buna seama, invidiosi. Si chiar nu intru in detalii, pentru ca o imensa senzatie de rau fizic ma cuprinde si numai cind imi amintesc ceea ce am citit si recitit in paginile acestei carti minunate despre lucruri atit de abjecte.

In mod normal, aproape oricine ar fi trecut prin aseme¬nea „tratamente" ar fi renuntat la lupta ori ar fi cedat, fie fizic, fie psihic, fie amindoua laolalta. Neculai Acsinia a rezistat. A rezistat si datorita faptului ca a avut alaturi mereu familia si un mic grup de prieteni. A rezistat, poate, si pentru ca si unii dintre cei meniti sa-l „reeduce", sa-l tortureze spre a-l readuce pe calea cea buna n-au avut stofa de calai perfecti si au mai dat semne de slabiciune, daca nu chiar de „pactizare cu dusmanul". Ma gindesc la un gardian care l-a coborit citeva minute de pe „cruce" si i-a potolit setea si crampele musculare, la un ofiter de manutanta care l-a scapat de vreo doua ori de belele, la o judecatoare prietena din copilarie, ba chiar si la un procuror. Bun, sigur, aceste cazuri par, mai degraba, un fel de buchetel de ghiocei intr-o cloaca de rautate, prostie si cruzime, dar macar arata ca umanitatea mai poate subzista chiar si in cele mai josnice conditii istorice. Deci, Neculai Acsinia a rezistat la toate aceste intimplari, ca si la altele pe care nu le-am amintit, cel putin nu in detaliu, ca sa nu vi se faca parul maciuca inainte de a incepe lectura cartii.

Da, „Orasul de linga Abator"!

Foarte bun, foarte potrivit este si titlul cartii, care sur¬prinde cum nu se poate mai adecvat relatia aceea stranie intr-o lume normala, in care orasul pare, si chiar este, un fel de apendice al abatorului. Mii de oameni, pe vremea cartele¬lor pentru alimente din anii optzeci, anii crizei de sistem a regimului, n-ar fi simtit gustul carnii, al carnii adevarate, nu al kilogramului de slanina lunar alocat prin ratie, daca n-ar fi existat abatorul in jurul caruia parea sa graviteze totul. O parte dintre acestia, activistii, securistii, militienii cu functii, directorimea, intr-un cuvint: nomenklatura!, se aprovizionau „oficial", desi perfect ilegal, trimitindu-si soferii si masinile functiei sa-si ridice peschesul, sau, daca rangul era mai inalt, asteptau sa vina masinile de la abator sa li-l depuna la picioare. Alta parte, poate la fel de numeroasa, daca nu chiar si mai consistenta, se aproviziona, neoficial si la fel de ilegal, prin „retelele paralele", din carnea sustrasa si distribuita noaptea, pe ascuns, nu la vedere, ca in cazul celor dintii. Dintr-o asemenea retea, a facut parte, vreme de aproape un deceniu, si eroul cartii noastre si nu era o veriga chiar dintre cele mai mici! E remarcabil faptul ca, desi continuu supravegheat si haituit, nu a cazut in miinile tortionarilor sai din acest motiv, ci exclusiv din motive politice. Oricum, imaginea aceasta, a unui oras de citeva sute de mii de locuitori, pulsind, respirind, strins lipit de abatorul datator de viata, este una dintre cele mai puternice ale cartii, un fel de mic curs de sociologie a vietii cotidiene in socialismul real.

Sa nu uitam, chiar daca iertam

Neculai Acsinia a rezistat, prin urmare, tuturor acelor atrocitati ce i-au cuprins douazeci de ani din viata, poate perioada cea mai frumoasa, pentru ca esti deja adult, dar si tinar in acelasi timp, a unei vieti de barbat. Dar nu doar ca a rezistat, el a si invins - nu doar pentru ca, in decembrie 1988, zbura spre lumea libera, ci si pentru ca, un an mai tirziu, toata România incepea sa afle ce este libertatea. Si, poate, cindva, va afla intrutotul! Cred ca asemenea carti sint necesare pentru ca, pe noi, cei maturi sau chiar mai in virsta, ne ajuta sa nu uitam, iar daca nu am cunoscut direct atrocita¬tea regimului pina in cele mai mici amanunte, ne dau ocazia sa le cunoastem macar asa, tirziu si indirect. Iar cei mai tineri trebuie si ei sa stie cum arata lumile acestea „perfecte", precum se socotea comunismul, pentru a nu cadea cumva prada, vreodata, cintecelor de sirena. Popoarele mancurtizate nu au nici o sansa in istorie, se pierd precum se risipeste cenusa celor morti in desert, iar indivizii mancurtizati ramin fara propriile lor vieti si destine. „Cine uita trecutul este obligat sa-l repete", spunea Churchill. „Cine uita nu merita", adauga Nicolae Iorga. Din acest motiv, as vrea ca aceasta carte vorbita de unul si scrisa de celalalt sa aiba cit mai multi cititori, maturi, batrini si tineri laolalta. As vrea s-o citeasca si unele dintre personajele sale, poate ar gasi vreo cale de cainta, dar, mai ales, as vrea s-o citeasca acei ciudati „luptatori pentru libertate", care se laudau imediat dupa decembrie 1989 ca au „rezistat prin cultura". Da, asa este, strasnic au mai rezistat! Asa sa le ajute Dumnezeu!

Liviu ANTONESEI