Primul motiv, cel al propriei fiinţe umane, vine din necesitatea de a-l cunoaste mai bine pe Dumnezeu, de a-mi îmbogăţi zestrea spirituală şi de a-mi defini propria identitate. Opţiunea pentru educaţia religioasă pleacă de la credinţa că educaţia este o operă de spiritualizare, este o religie a viitorului, pentru ca ea cuprinde �partea cea bună�, esenţialul, de care crestinul ortodox are nevoie.
Cultura europeană, a devenit cu trecerea vremii o cultură care tinde să elimine pe Dumnezeu din realitatea obiectivă pentru a pune în locul Său omul. Educaţia religioasă a devenit un subiect din ce în ce mai controversat în ultima vreme. Religia şi credinţa au devenit subiecte tabu, iar intr-o lume în care influenţa mass-media, a muzicii occidentale şi a filmelor hollywoodiene îşi pune amprenta din ce în ce mai puternic, faptul că eşti credincios trebuie păstrat secret astfel încat să nu devii ţinta glumelor şi ironiilor prietenilor sau colegilor de şcoală. Fără îndoială, fiecare om se raportează la realitate în mod pragmatic, prin voinţă, acţiune, dar şi la nivel spiritual, prin credinţă şi atitudine. Cred ca educaţia religioasă ar trebui sa constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, un mijloc de cunoaştere a trecutului istoric şi a valorilor culturale produse de creştinism vreme de două milenii.
Educaţia religioasă poate fortifica fiinţa şi o poate orienta înspre ţinte autentice. Poate că prima sarcină a educaţiei religioase rezidă în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi de a venera valorile sacre. Suntem creştini, prin integrarea noastră într-o traditie şi apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creştini prin conduitele învăţate zi de zi. Prin educaţia în spirit religios ne informăm cu privire la propriile referinţe religioase, dar ne şi formăm conduite pe măsura valorilor sacre interiorizate.
Celălalt motiv dedicat alegerii temei mai sus menţionate, vine dintr-o situaţie problematică reală a clasei de elevi la care activez în acest an şcolar. Elevii clasei mele, a II-a C, aparţin a două religii diferite. Unii sunt de religie ortodoxă, iar ceilalti sunt membri ai unei bisericii neoprotestante, mai exact, adventisti. Copiii ortodoxi sunt reticenţi în ceea ce priveşte socializarea cu colegii lor de religie adventistă. Aceştia, la rândul lor, se simt marginalizaţi, dovadă că nici ei nu stabilesc relaţii de prietenie sau de colegialitate normale cu restul elevilor.
Dată fiind această situaţie, am ales acestă tema de licenţă, în speranţa găsirii unor soluţii la problema prezentată, considerand-o o provocare, pentru mine, ca formator al acestei clase de elevi. Uneori rolul meu a fost doar de a observa anumite comportamente în timpul lecţiilor de religie ţinute de domnul profesor. Menţionez că am colaborat cu domnul profesor de religie al clasei.
Urmărim ca prin lecţiile de religie, precum şi prin unele lecţii din manualul de limba şi literatura română cu teme religioase sau prin intermediul orelelor de consiliere să-i ajutăm pe elevii clasei a II-a să relaţioneze bine între ei. Doresc, de asemenea, să nu mai existe aceste bariere de comunicare şi relaţionare între ei, legate de faptul că exprimă apartnenţa la două culturi religioase diferite. Disciplina abilităţi practice construită în jurul religiozitatii are şi ea un caracter integrativ şi interdisciplinar, urmărind ca prin realizarea ei, elevul să îşi manifeste expresivitatea şi personalitatea aşa cum doreşte.
Menţionez rolul bine definit al disciplinei religie, de integrator cultural şi de factor de formare a conştiinţei şi al comportamentului persoanei. Prin intermediul acestor ore, elevul are acces la noi semnificaţii şi valori, la răspunsuri specifice privind viaţa concretă şi sensul existenţial, la perspective de scurtă sau de lungă durată (Cucoş, C, 2009). Prin raportare la valorile religiei, în general şi al credinţei creştine, în special, elevul poate evita formarea unor viziuni fixe, îngrădite asupra existenţei umane, cum ar fi cea dată doar de ştiinţă.
Se ştie că vârsta copilăriei mici este cea mai permisivă şi mai modelabilă dintre toate ipostazele psihogenetice. De pildă, pedagogul Maria Montessori afirma că �fiinţa umană se caracterizează printr-un impluls organic către dezvoltare prin autoformare. Acest impuls se manifestă ca dupa un plan divin. Copilul, asemenea unui burete absoarbe din jur ceea ce îi este necesar, asimilând ceea ce îi propune exteriorul.� Acest principiu este valabil şi pentru realizarea educaţiei religioase.
Educaţia religioasă trebuie realizată în familie, în biserică şi în şcoală. Aceasta se realizează iniţial în familie, apoi în şcoala şi în biserică. Aceasta înseamnă transmiterea de la parinţi la copii a credinţei în Dumnezeu, a sentimentului religios. Dacă părinţilor le lipseşte credinţa în Dumnezeu, copiii au o mare problemă, pentru ca trebuie să şi-o însuşească din altă parte. In al doilea rând educaţia religioasă se face în scoală, prin intermediul orelor de religie, predate de un profesor sau preot profesor. Elevii se pot ataşa de sentimentul religios, fie ca o completare la ceea ce au de acasa, fie ca o adaugire, ca ceva nou la bagajul lor de cunoştinţe.