Sadoveanu avea, în privinţa dragostei, viziunea lui Socrate din Banchetul lui Platon. Ca şi filozoful grec, Sadoveanu ar putea să declare că nu cunoaşte �nimic mai bine decât arta de a iubi�; ca şi Fedru, el ar putea să spună: ��.eu, cel puţin, socotesc pe Eros, dintre zei, drept cel mai vechi, cel mai preţuit şi cel mai de seamă pentru ca oamenii să dobândească virtutea şi fericirea, în cursul vieţii şi după moarte.� (55,p.88)
Elogiul retoric închinat de Agaton zeului Eros pare a fi şi el un imn romantic ieşit de sub pana lui Sadoveanu: �El ne-alunga orice întristare din suflete, ne umple de sentimentul înfrăţirii, face înrudiri între noi şi ne reuneşte la serbări, la coruri şi praznice. El deschide drum plăcerilor şi înlătura orice grosolănie; e darnic în bunătate, zgârcit în ură; e milostiv şi bun. Pentru cei înţelepţi, devine obiect de contemplare; pentru zei, de minunare. Părinte al îndestulării, al Belşugului, al Desfătării, al Harurilor, al Dorinţei, al Patimei aprinse, el veghează asupra celor buni şi nu-i pasă de răi. El este podoaba tuturor zeilor şi oamenilor.� (55,p.109)
Dar Sadoveanu ştie, asemenea Diotimei ale cărei păreri le expune, chipurile, Socrate în Banchetul platonician, că �Eros nu-i nici frumos, nici bun�, că �Eros este un daimon�, că �fecior al lui Poros şi-al Peniei�, Eros e �pururea sărac�, dar, deopotrivă, e �viteaz, cutezător, şi-i încordat nevoie mare�, un �magician�, �nici muritor, nici nemuritor.� Prin dragoste, omul tinde către �naştere şi procreaţie întru frumos� şi această tendinţa are un profund sens filozofic, deoarece, graţiei, fiinţa umană se înalţă şi se integrează eternului cosmic.
Şi pentru Sadoveanu, Erosul e un �daimon� (�demonul tinereţii�), o tendinţă spre frumos şi absolut. Dar mai mult decât un zeu între zei (precum apare în Dialogurile platoniciene), Erosul, devine, la Sadoveanu, un principiu absolut, atoatestăpânitor şi unificator.
Eros, iubirea, ţine şi de simbolistica generală a unirii contrariilor, acea coincidenta contrariorum. El reprezintă pulsiunea fundamentală a fiinţei.
Din punct de vedere cosmic, după împrăştierea fiinţei în fiinţe multiple, iubirea este forţa ce asigură reîntoarcerea la unitate, ea este reîntregirea universului, marcată prin trecerea de la unitatea inconştientă a haosului primitiv la aceea conştientă, a ordinii definitive.