Bodysong a fost, nu cu multă vreme în urmă, genericul unei rubrici din Orizont, în care anglista Pia Brînzeu medita despre corporalitate. Dacă am spune doar că, ulterior, aceste tablete au fost strânse între două coperţi şi au devenit o carte, am greşi, fiindcă Bodysong-ul editat la Timişoara de Fundaţia Interart Triade şi de către Editura BrumaR (în 2010) este o operă de artă. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea luxurianţă artistică la un autor autohton: format superb, suplu şi înalt de carte, o copertă de pus în ramă şi un semicarton galben, de o eleganţă rară pe post de suport de scris includ 63 de meditaţii despre corp şi corporalitate, 7 desene superbe, foarte sugestive, făcute de Andrei Medinski (căruia, de altfel, i se şi dedică un medalion omagial în structura volumului) şi o foarte eterată postfaţă semnată de către Adriana Babeţi, din care îmi iau permisiunea să citez: Pia Brînzeu

a citit mult, a trăit şi înţeles multe, a străbătut pământul în lung şi-n lat, din India şi Cambodgia până în Mexic, din America de Nord până în China, iar prin cartea aceasta îşi ia răgazul să ne împărtăşească ceva extrem de preţios: cum se poate dobândi o anumită seninătate şi bună ordine interioară pornind de la înţelegerea propriului corp, în legătura lui de nedesfăcut cu sufletul şi cu mintea.

Metodologia cărţii se împarte între asociaţionism şi interdisciplinaritate: ars combinatoria, cum ar fi spus cei vechi, cu o sintagmă care s-a resemantizat în postmodernism, încetând să mai însemne armonie pentru a deveni o frumuseţe a incongruenţelor, joc baroc şi manierist în marginea unor lucruri şi semnificaţii ale căror margini doar se ating, substanţa lor rămânând diferită. „Asemănări, pe lumea aceasta, se pot stabili între lucrurile cele mai neaşteptate“ – scrie autoarea, pentru a justifica un demers în care, spiritual cel puţin, observaţia critică se combină cu melancolia, aşa cum o imagine din Orient, găsită în cărţi sau zărită cu prilejul vreunei călătorii, se amestecă cu corespondenţe occidentale, realizând, în cele din urmă, un sincretism cultural de anvergură, în care nu unitatea contează, ci multiplicitatea dinamică din interiorul ei.

Sub aspect tipologic şi intenţional, Bodysong exprimă o formă existenţială postmodernă, plan cultural de referinţă sau de ajungere, de altfel, pentru foarte multe dintre consideraţiile formulate de către autoare. Apelând la un termen de-al lui Vattimo, ea este o carte soft, subtilă şi lejeră, în accepţiunea pe care Nietzsche i-o dă acestui din urmă termen: o carte care te eliberează. Un text fragmentar al „uşurătăţii fiinţei“: jurnalul de viaţă al unui intelectual de foarte bun calibru, desăvârşit cunoscător al culturii şi civilizaţiei britanice, obsedat de Shakespeare – a cărui biografie ar cerceta-o la nesfârşit –, şi care a renunţat la scrobeala catedratică a textelor cu note de subsol pentru a se abandona unui exerciţiu scriptic de tip cathartic. Rolul de factor ordonator al acestor meditaţii îi revine corporalităţii, descrisă de la fiziologic la nuditate, în tot ce are ea pozitiv şi tulburător. Ne naştem în corp, sugerează textul, fiindcă el ne predetermină prin loteria imprevizibilă a genelor: în noi urcă corpul părinţilor, bolile pe care ei le-au suferit, bucuria cu care s-au abandonat plenitudinii de odinioară. în noi urcă „corpul“ culturii în al cărui moloz – vorba lui Victor Turner – încercăm să ne desăvârşim.

Mă văd obligat să precizez perspectiva retroactivantă, fiindcă Bodysong nu se sustrage, nici ea, de sub spectrul decantat, dar prezent totuşi, al politicii. Le spuneam, de pildă, tuturor celor care m-au întrebat, că, înainte de a deveni mit, experienţa repetată a Indiei a reprezentat, pentru mine, una a contactului epidermic, a corporalităţii. La fel se întâmplă şi cu occidentalii care ne vizitează ţara, şi pentru care experienţa primară, cea mai profundă a României, o reprezintă igiena: curajul de a merge în spatele curţii în Buzău sau Călăraşi, nesăbuinţa de a trece peste mizerabilism pentru a-l înţelege apoi pe Eminescu şi a vedea cât de sublim este Sfinxul din Bucegi. Intenţia PieiBrînzeu nu e câtuşi de puţin aceea de a se abandona unor asemenea euforii tactile; cu toate acestea, sunt tablete în carte în care privitul pe geam nu poate fi evitat, în care sordidul voalează efortul de serenitate, devenind infirmitate – atât culturală, cât şi civilizaţională. România e o fatalitate: a corpului în primul rând, tot restul venind după.

Nestemate rare printre bijuteriile volumului: interpretarea donjuanismului ca androginism ratat (la p. 66), observaţia potrivit căreia „scriitorii nu descriu tavane“ (dintr-un text aflat mai spre sfârşitul ciclului) sau preluarea sugestiei lui Fukuyama, potrivit căreia transgresarea corporalităţii naturale reprezintă, dintre toate, cel mai grav impas al epocii noastre. Aşa cum sugera şi Malraux, în Ispita Occidentului, spaima alterităţii este una dintre realităţile cele mai angoasante ale culturii construite pe semantica individualităţii occidentale: spiritul tău tinde firesc să devină „altceva“ (aşa se explică neliniştea inerentă a cărţilor şi achiziţiile identitare pe care ele le aduc), sufletul tău se poate reipostazia şi el – e lecţia câtorva mari religii –, dar trupul trebuie să rămână „aşa cum l-a dat Dumnezeu“, unic în devenirea sa şi refractar la orice transliterare. în zilele noastre, însă, nu mai pare să fie aşa: Pia Brînzeu vorbeşte de bodybuilding, de cyborgizare, hibridizare corporală sau chirurgie estetică, consultă calm şi senin „cărţi vrăjitoreşti“ pentru a afla răspunsuri, sau intepretează, la fel de subtil şi de eterat, estetica corporalităţii din economia firmei multinaţionale United Colours of Benetton (unde „diferenţa rasială trebuie cultivată ca o alegere conştientă“), toate din dorinţa de a înţelege una dintre constantele postmodernităţii, şi anume aceea a corpului ca perisabilitate avortată, a corpului dat şi „corectibil“, la care predecesorii noştri nu se puteau gândi decât ca la o utopie monstruoasă.

Asociaţiile, capacitatea de a sesiza incongruentul aparent şi de a-l pune în ecuaţie culturală subtilă derivă, la Pia Brînzeu, din manierism şi constituie, de departe, planul cel mai rezistent al volumului.
V-aţi gândit vreodată cum se ajunge de la omul vitruvian la logo-ul canalului Discovery History?: prin apelul discret la reprezentarea iconică a „jocului cosmic“ (lila la indieni...), prin intermediul căruia staticul geometriei vitruviene se „lichefiază“, devenind „modernitate lichidă“. Aţi meditat vreodată pe marginea sintagmei „corpuri de iluminat“? Pia Brînzeu o face: trece gracil peste corpul de lumină al orficilor şi gnosticilor, sugerează, ca loc obligatoriu de pasaj, „corpul encratic“ al creştinismului, pentru a ajunge în cele din urmă la „corpul emoţional“ al lumii de ultimă oră în care trăim: corp energetic, existent ca realitate semantică, atât în prelungirea dionisiacului nietzschean, cât şi în aceea, de pildă, a generaţiei Beat; oare nu Ginsberg era acela care vorbea de „angelheaded hipsters“ în Howl, indicând o posibilitate incendiară de transfigurare?

Mi-a plăcut, de altfel, una dintre observaţiile en passant din reflecţiile Piei Brînzeu, potrivit căreia omul este, în lanţul devenirilor, veriga de legătură dintre animale şi îngeri. Pe de altă parte, raţionalist ludic cum sunt, mă îndoiesc, citind tableta despre armuri, că „eroii care simt nevoia să recurgă la zale o fac renunţând la propria lor individualitate. într-o armată de armuri, corpul nu se mai diferenţiază de alte mii de corpuri protejate de schelete metalice. Dincolo de armură, poate fi orice trup, dincolo de coif, orice faţă. Prin urmare, zalele nivelează...“ Văzând gravurile medievale sau reamintindu-ţi logica semantizărilor politice de atunci, descoperi cu uşurinţă că nu e aşa: armura e una dintre cele mai personalizate învelişuri cu putinţă, sugerând identitatea purtătorului de la o poştă, prin multitudinea de însemne şi simboluri de pe suprafaţa ei. Ştii bine, văzând o armură, în cine trebuie să tragi sau pe cine trebuie să tai, chiar dacă purtătorul ei se află într-o poziţie marginală, prins în iureşul bătăliei sau – horribile dictu – doborât fără glorie de pe cal.

Mai e ceva ce fascinează în carte şi te face părtaş la un festin intelectual de anvergură: jocul cultural pe care autoarea îl propune, echivalent cu o formă de înţelepciune serenă, decomplexată. Mi-aş dori să pot, propunându-mi să scriu despre Corp şi limbaj (p. 41-42), să am liniştea de a citi Microcosmographia lui Helkiah Crooke sau calmul de a parcurge, într-un timp care promite eternitatea, Philobiblon-ul lui Richard de Bury. Să scriu, ca un alchimist fericit, despre relaţia dintre internet şi celebra schemă la Ulysses, pe care Joyce i-o face prietenului său Stuart Gilbert în 1921, despre tulku (reîncarnarea lui Dalai Lama, abordată şi în filmul Little Buddha), despre „controlul respiraţiei“, alimentaţia cosmică prana, sau despre obsesia antianatomică a postmodernităţii, exprimată prin obsesia semantizărilor de tot felul pe care le îngăduie tatuarea. Pentru Pia Brînzeu, corpul şi corporalitatea reprezintă, înainte de toate, un „concept simbolic“ şi accesul spre o artă de sine preţioasă, sincretică, sublimă, din care nu lipseşte nici măsura, dar nici propensiunea către mister sau ezoterism. Fiind în posesia – rar mărturisită – a unor „tratate“ specializate, foarte bine lucrate în Occident, am tot aşteptat şi o tabletă despre corpul scatologic sau despre excreţie (în prelungirea referinţei aproape obligatorii la Mary Douglas). Poate altădată... – e prea mult imaginar dejecţional in postmodernism pentru a nu apleca urechea – mă rog: nasul... – la ce se întâmplă acolo.