Era o zi seninã din primãvara anului 1950. Eram studentã si fãceam parte din organizatia All India Women's Conference , unde mã ocupam de programul alfabetizãrii adultilor. Venisem la centrul din Bethune Row, o strãdutã din partea veche a Calcuttei, pentru a le întâmpina pe fondatoarele institutiei, între care se afla si Indira Devi, nepoata lui Rabindranath Tagore si sotia prozatorului Pramatha Chaudhuri - ea însãsi scriitoare si un om de o deosebitã culturã.
Citisem deja Scrisorile rupte ale lui Tagore si stiam cã ele fuseserã adresate Indirei Devi. Eram curioasã si emotionatã sã o cunosc pe cea care i-a inspirat lui Tagore aceste epistole.
Am urcat pe terasã ca s-o vãd mai bine pe Indira Devi. Când oaspetii au coborât din masinã, am zãrit-o imediat. Era o persoanã în vârstã, înaltã, zveltã si se tinea drept.
Curând am fost chematã în sala de conferinte. Am intrat cu pasi înceti. Indira Devi mã atrãgea ca un magnet, dar în acelasi timp mã si îndepãrta. Era o prezentã atât de spiritualizatã încât nu mã credeam demnã de a mã apropia de ea. Spre rusinea mea, ea a fost cea care m-a salutat întâi; dupã codul de comportare indian, se cuvenea ca eu, care eram mai tânãrã, sã salut prima. Am încercat din rãsputeri sã-mi stãpânesc emotia ca sã-i rãspund la întrebãri.
Indira Devi mi-a vorbit cu o atitudine perfect colegialã si m-a tratat ca pe cineva egal cu ea. Mi s-a adresat cu "dumneavoastrã", desi era de asteptat ca o persoanã de peste saptezeci de ani sã-mi spunã "dumneata".
De fapt, aceastã întrevedere a însemnat pentru mine întâlnirea cu Tagore. Cât a trãit nu l-am vãzut niciodatã. Am asistat doar la înmormântarea lui. Dar nici acolo nu vãzusem un om. Trupul sãu extraordinar de frumos, culcat pe un pat de lemn de santal, îmi pãrea ca o statuie de alabastru.
în schimb am cunoscut o persoanã care fusese apropiatã lui Tagore omul, cãreia el îi împãrtãsea gândurile despre viatã, artã, societate si-i povestea toate amãnuntele din viata particularã. La rându-i, ea îi cânta acompaniindu-se la pian cântece clasice indiene, precum si simfonii europene, amândouã cu aceeasi competentã. Ce timbru o fi avut acest glas atunci, în tinerete - m-am întrebat - dacã la vârsta de aproape optzeci de ani vibra ca o vioarã.
Pierdutã în gânduri, m-am întors acasã si am redeschis Scrisori rupte. De câte ori nu le citisem pânã atunci, si de câte ori nu le-am citit dupã aceea! Dar de fiecare datã scrisorile acestea mã uimesc cu vesnica lor prospetime. Desi într-o scrisoare din 1892 poetul îsi exprima îndoiala: "Dar de câte ori am sã-ti mai scriu despre aceste rãsãrituri si apusuri de soare? în fiecare zi ele îmi par cu total altele, dar voi putea eu oare sã le descriu sub atâtea forme noi ?" (numãrul 52) - el într-adevãr le descrie de fiecare datã altfel, fãcându-l si pe cititor sã le vadã mereu noi, mereu altele.
în acei ani de tinerete poetul se îngrijea de administrarea mosiei pãrintesti si petrecea cea mai mare parte a timpului în provincie. Anii acestia au însemnat foarte mult pentru evolutia gândirii si operei sale.
Sederile lungi în satele obscure ale tãrii, în inima frumoasei naturi bengaleze, în preajma oamenilor simpli, i-au dezvãluit poetului enigmele naturii, au trezit în el un sentiment de comuniune cu marele univers.
Fiecare întoarcere la Padma, râul care a devenit nemuritor în literatura bengalã prin poezia sa, îi dãruia o maturã întelegere a lucrurilor, îi inspira gânduri mai umane, îi adâncea sensibilitatea. Luceafãrul de searã, aerul de deasupra apei line a Padmei, umbra norilor peste pãduri si lanurile unduioase sub luciul solar tomnatec îl transpuneau în lumea cugetului sãu, din ce în ce mai profund si mai subtil nuantat.
în 1892 vântul lin si soarele blând al toamnei îi aduc nostalgia dupã o posibilã existentã de acum câteva milioane de ani, când poetul crede a fi fost o parte a Pãmântului. Dar încã n-are curaj sã comunice lumii acest sentiment, sã-l exprime în versuri (numãrul 50)
în 1893, un popas pe malul mãrii îi întãreste convingerea: "Pe vremea când nu exista Pãmântul si apele erau singure, singuratice, aceastã inimã a mea, care azi e neastâmpãratã, unduia tãcut în noianul de apã lipsit de orice vietate" (numãrul 68). în curând apar douã poeme - Pâmântul si Cãtre mare - cu aceeasi tematicã, uimind lumea literarã prin originalitatea gândirii si mãiestria exprimãrii.
Acele perioade de totalã interiorizare au fãcut ca gândirea sa filozoficã sã se aprofundeze. Din aceastã resursã lãuntricã au izvorât mai târziu paginile din Gitanjali, pentru care i-a fost decernat Premiul Nobel în 1913. Cu acest prilej, Occidentul a cunoscut spiritualitatea bãtrânei Indii transpusã în limbajul gândirii moderne.
Este uimitor faptul cã, desi poetul se pierdea în vastitatea cerului sorbind lumina lunii ca pe un vin dintr-o cupã cereascã, chemarea infinitului nu l-a depãrtat de cotidian; mai degrabã el s-a legat mai strâns de pãmânt, de oameni.
Chiar dacã jocul culorilor pe zarea amurgului îl fermeca si clipocitul apei îi purta gândul la tãrile din O mie si una de nopti, nici un detaliu al peisajului care-l înconjura nu i-a scãpat. Simtul sãu estetic se bucura în aceeasi mãsurã de cerul nemãrginit si de un strop de rouã aflat pe vârful unui fir de iarbã.
Observa jocurile copiilor, treburile gospodãresti si munca tãranilor pe câmp, pe care le colora cu imaginatia sa, le descria plastic în culori si mai târziu le integra în poezii. Mizeria vietii tãranilor sub oprimarea mosiereascã si exploatarea colonialistã îl frãmântau. Participarea sufleteascã la viata maselor iese în evidentã într-un mod neîndoielnic în nuvelele scrise în aceastã perioadã.
Un numãr de poezii din volumele Caitali, Citra si Barca de aur par a fi versificarea unor scrisori din colectia de fatã. Pe de altã parte, nucleele mai multor nuvele si povestiri se pot identifica în peisajele si personajele descrise aici. Ar fi interesant sã consemnãm cã nuvelele lui Tagore sunt primele scrieri de acest gen în literatura bengali, el fiind în acelasi timp unul dintre întemeietorii nuvelisticii în India.
A circulat totusi opinia cã Tagore a cunoscut doar superficial viata maselor si cã originea sa aristocraticã nu i-a permis sã înteleagã adevãratele probleme ale pãturilor de jos. Un numãr de scrisori adresate Indirei Devi ne relevã eu câtã întelegere îi trata poetul pe oamenii din popor, ce mare respect le purta si cum îl zbuciumau suferintele acestor oameni neajutorati, chinuiti deopotrivã de catastrofalele dezlãntuiri ale naturii si de nedreptatea societãtii. Este de netãgãduit cã patriotismul poetului îsi trage rãdãcinile din iubirea sincerã fatã de pãmântul si oamenii tãrii. Tagore dezvãluie în scrisorile sale faptul cã atitudinea dispretuitoare a strãinilor a fost cauzatã si de servilismul unor compatrioti care cãutau sã câstige cu orice pret favoarea autoritãtilor britanice. Climatul politic al Indiei din acea perioadã, lipsit de idei progresiste si de proiecte de dezvoltare a tãrii, nu corespundea idealurilor lui Tagore. El dorea ameliorarea conditiilor economice si rãspândirea învãtãmântului în popor, adicã "independenta sufletului" prin cultivarea obiceiurilor autohtone, mai presus de orice. Miscãrile nationale nu i-au oferit posibilitatea de a-si realiza aceste idealuri. De aceea, s-a retras din politicã si s-a angajat sã-si slujeascã tara în obscurul cãtun Bolpur, azi celebru în lume prin Universitatea Visvabharati (întelepciunea universalã), înfiintatã de el.
Scrisoarea numãrul 57 din anul 1893 este consideratã ca un document istoric. Profund indignat si rãnit de cuvintele dis-pretuitoare ale unui englez la adresa indienilor, poetul a luat hotãrârea nestrãmutatã: "îmi voi face datoria sincerã si prieteneascã fatã de ai mei, rãmânând în mijlocul poporului meu - privirea voastrã (a englezilor - n.n.) n-are sã cadã acolo unde mã aflu eu, nici activitatea mea n-are sã vã ajungã la ureche. Nu vã cer nici o fãrâmã din rãmãsitele de pe masa voastrã, nici nu tânjesc dupã mângâierea voastrã."
Ca rezultat al acestei decizii, Tagore a înfiintat în 1901 o scoalã la Bolpur, unde a introdus sistemul de predare folosit în antichitatea indianã. în decursul anilor, scoala a devenit universitatea mai sus amintitã si odatã cu aceasta, orasul universitar Santiniketan (Sãlasul pãcii) a ajuns un centru de cercetare a civilizatiei asiatice.
Desi mult timp diplomele acordate de cãtre aceastã universitate nu au avut nici o valoare practicã în vederea angajãrii absolventilor în institutiile conduse de autoritãtile strãine, acest centru de învãtãmânt a dãruit tãrii generatii de specialisti în artã si în stiintele umaniste, care astãzi dominã scena culturalã a tãrii. Sub egida acestei universitãti si sub îndrumarea poetului, artistii, scriitorii si oamenii de stiintã au reînviat spiritualitatea indianã si au incitat un viu interes fatã de cultura noastrã multimilenarã. Totodatã Tagore s-a strãduit sã elibereze mintile contemporanilor sãu de superstitiile si prejudecãtile învechite care împiedicau progresul societãtii indiene.
Activitatea multilateralã si intensã de peste saizeci de ani a lui Rabindranath Tagore a avut ca rezultat renasterea spiritualã a Indiei. Lupta neostenitã si necontenitã împotriva societãtii autohtone din vremea sa, precum si împotriva dominatiei strãine constituie un izvor nesecat de inspiratie pentru urmasii lui.
Mãrturiile si cugetãrile cuprinse în scrisori schiteazã o parte a drumului acestei vieti lungi si extraordinar de bogate. Ele reliefeazã evolutia poetului de la tânãrul cuviincios, intimidat de surorile pe care le însotea la munte si emotionat în fata unei întruniri a unor elevi cãrora trebuia sã le vorbeascã, la un om constient de datoriile pe care le are fatã de patrie, fatã de omenire si hotãrât sã le împlineascã.
Din multiplele trãsãturi ale acestei personalitãti complexe, cea mai importantã este cea a poetului. Patriot înflãcãrat, pedagog de o mare competentã, filozof, pãrintele spiritual al Indiei moderne, orice ar fi fost Tagore, adevãrata sa vocatie s-a manifestat în creatia poeticã. Poezia i-a fost muza preferatã, dupã propria sa expresie - "singurul adãpost al celui mai profund adevãr al vietii mele".
Evolutia sensibilitãtii sale poetice este mai bine oglinditã în aceste scrisori trimise de pe malul Padmei decât în orice biografie. însusi poetul a mãrturisit cã eul sãu cel mai adevãrat a evoluat în acel ungher obscur al Bengalului si cel mai profund mesaj al gândirii sale s-a exprimat spontan în scrisorile adresate Indirei Devi.

Notã asupra editiei

în 1913, Rabindranath Tagore a publicat fragmente literare din 145 de scrisori adresate Indirei Devi în perioada 1887- 1895 sub titlul Chinnapatra (Scrisoarea ruptã). Cu ocazia centenarului poetului s-a editat volumul Chinnapatravali (Scrisori rupte), care cuprinde încã 107 scrisori pe care nu le-a inclus poetul, precum si textele mai ample ale mai multor scrisori aflate în editiile anterioare.
Datele de la începutul scrisorilor sunt scrise de poet; completarea lor de cãtre editorul celei din urmã editii este indicatã în parantezã. Data si locul primirii au fost notate de destinatarã la sfârsitul fiecãrei scrisori. Toate editiile au fost redactate dupã copiile scrisorilor fãcute de Indira Devi, pe care ea le dãruise poetului. Cele douã caiete continând aceste copii sunt pãstrate în Muzeul Radindrasedan din Santiniketan.
Volumul de fatã alcãtuit din 101 de scrisori apartinând perioadei 1887-1894.
Dupã informatia mea, aceasta este prima traducere a Scrisorilor rupte într-o limbã strãinã precum si prima traducere româneascã a lui Rabindranath Tagore dupã versiunea originalã bengalezã.

AMITA BHOSE, 1978