...Pentru Cioran, barbarismul intretine, prin vointa sa, germenele perfid al evolutiei: „Fenomenul barbar, care survine in mod ineluctabil in anumite momente istorice de cotitura, este poate un rau, dar un rau necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grabi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui sa fie feroce: or, o civilizatie nu vrea sa accepte cruzimea; si, chiar daca ar vrea, nu ar izbuti, din slabiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa in care a inceput sa decada, este sa se tarasca in fata barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace catusi de putin, caci ea stie prea bine ca barbarul reprezinta, intruchipeaza, viitorul.“

La o prima vizualizare, gandirea de mai sus tine sa ne arate ca specia de care depinde oracolul civilizatiilor moderne a fost si este produsa de un stimul nedomesticit.

Barbarismul, la Cioran, merge mana in mana cu scepticismul, el nu rasare perfid, el nu ataca preceptele unei societati, ci le pune pe o panta de propulsare, le fabrica tocmai pentru a se distanta de ele. Fenomenul barbar este fiorul care exulta in punctele de maxima importanta din istorie, el asaza instinctul de cotropire acolo unde este tacere, deschide si inchide triumfuri, incoroneaza dispretul si reusita fata de evolutie.

In opozitie cu barbarul, civilizatul confera si da autoritate spiritului culturii. El instaureaza si legifereaza sistemul oricarei conduite sociale. Insa, asa cum ne arata si Cioran, manieratul uita ca fiecare trebuie sa-si suporte opera pe care a creat-o (patere legem, quam ipse tulisti) si se arunca asupra barbarului, a celui care nu mai sta in rand. Dusmanul acestui fals politicos este saltimbancul. Prietenul este progresul sau evolutia. Or, in limbajul lui Cioran, evolutia inseamna cadere.

Goana dupa nivelare si stagnare, falsul dinamism, leacu­rile si solutiile actuale, reprezinta, pentru Cioran, o fuga de adevarata noastra natura, un truc prin care ne cheltuim fiecare pata de autenticitate, un pact cu diavolul: „Civilizatia ne invata cum sa punem stapanire pe lucruri, cand de fapt ea ar trebui sa ne initieze in arta de a ne desprinde de ele, caci nu exista libertate si nici „viata adevarata“ fara ucenicia renuntarii la posesie. Apuc un obiect, ma socotesc stapanul lui; de fapt, sunt sclavul lui, dupa cum sunt si sclavul instrumentului pe care-l fabric si-l manuiesc.

Evolutia, astfel pictata de Cioran, nu este tocmai rodul perfectiunii; in fapt, miza nereusitei popoarelor evoluate sta in acest suprem gand, perfectiunea ca punct al civilizatiei. Acest tip de discurs urmareste insa o mijlocire ce se transforma incet in pierzanie si nimicnicie. Masinile, virtualul, imbratisarea idealului de catre societatea actuala, toate acestea, si nu numai, volatilizeaza scopul, castigand insa mijlocul. Am uitat sa mai simtim pamantul, arata Cioran, ne-am indepartat cu totul de chemarea noastra, de fiorul genuin ce zvacnea in noi, iar acum am ajuns, sub pretextul timpului, sa ne sapam singuri groapa, sa ne afundam in mirosul de benzina si de foc...

...Barbari suntem si daca nu vrem sa fim, chiar daca ne desenam si avem zambetul larg deschis pe fata. Barbari suntem si atunci cand votam, si cand nu votam, pentru ca nu facem decat sa ne afundam in propria-i artificialitate. Barbari suntem cand scriem carti, cand spunem ca detinem raspunsuri, chiar daca nu avem nimic… Barbari suntem de fiecare data cand nu suntem, cand incercam sa ne magulim egoul sorbit de civilizare. Barbari suntem pentru ca avem instincte, chiar daca am auzit de refulare si stagnare, chiar daca ne impopotonam cum ne sta mai bine. Barbari suntem si cand ne punem la indoiala, pentru ca astfel dorim inconstient sa ne intoarcem la noi.