Nu cred că poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat în seamă, faptul că Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanţi romancieri ai literaturii române din ultima jumătate de secol. In plus, este singurul autor din generaţia ’60 care nu doar că nu a suferit, în ultimele două decenii, de pe urma unor blocaje de inspiraţie (termen care, de altfel, nu îi este pe plac), dar şi-a înteţit ritmul scrisului. Breban reprezintă cazul, atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă, al celui care are ambiţia de a-şi construi opera ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, cărţile sale comunică între ele, reiau aceleaşi mari teme: relaţia dintre ucenic şi maestru, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, amoralitatea, pe filieră dostoievskiană. Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectură atentă şi un efort comprehensiv ceva mai special; încadrarea sa în corpus-ul întregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, întrucât există o anumită gradare semantică, o dispunere silogistică a cărţilor. Este acesta un motiv pentru care, în ultimii ani, critica nu a mai ţinut pasul cu debitul marelui scriitor, s-a consolat să se refere la capodoperele mai vechi (In absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Ingerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid rămân mereu titluri de referinţă) sau, şi mai grav, a mimat lectura, oferind verdicte superficiale şi leneşe.

Nicolae Breban este unul dintre marii romancieri europeni. Acest lucru ar trebui rostit cu responsabilitate şi fără complexe. Citit în întregime, peste o vreme, el va fi, cu siguranţă repus în drepturi. Drepturi pe care nu i le contestă serios, de fapt, nici azi, decât chibiţii şi rău-voitorii, pricepuţi la ironii grăbite şi la îndemână, dar incapabili nu spun de creaţie monumentală, ci barem de admiraţia faţă de aceasta.

Bogdan Creţu