Principala provocare pe care lucrarea de faţă îşi propune să o aducă în prim-plan este legată de modul în care – având în vedere recentele dezvoltări legale, jurisprudenţiale şi doctrinare în materie – pot „să convieţuiască în armonie”, pe de o parte, drepturile omului, în general, şi drepturile culturale, iar, pe de altă parte, care este rezultatul interacţiunii dintre regula de drept (prin intermediul drepturilor culturale) şi cultură.

Discuţia pare interesantă în condiţiile în care cele două fac parte din registre diferite: astfel, regula de drept necesită o definire clară a obiectului său, or, drepturile culturale nu numai că nu au fost clarificate suficient din punct de vedere conceptual, dar încă nici nu au fost identificate toate cu precizie, iar, în ceea ce priveşte cultura, aceasta prezintă un caracter dinamic, este în permanentă redefinire şi schimbare. însăşi modul în care dreptul internaţional s-a raportat la cultură este unul care s-a modificat în timp, de la concepţia elitistă, potrivită căreia cultura era echivalentă cu producţia de artă, literatură, patrimoniu cultural, la concepţia actuală, de natură antropologică, care include pe lângă cele menţionate şi manifestările şi expresiile culturale ori chiar modurile de viaţă.

în plus, recentele dezvoltări jurisprudenţiale ale celor mai importante instanţe internaţionale în materia drepturilor omului pun în lumină şi mai mult existenţa unei dimensiuni culturale a tuturor drepturilor omului. Tema apare, aşadar, ca una de actualitate în condiţiile în care drepturile culturale, denumite „Cenuşăreasa drepturilor omului”, se bucură în prezent de multă atenţie din partea organizaţiilor internaţionale (ONU şi UNESCO, în special), iar recentele lor dezvoltări se consideră că pun în discuţie toate clasificările ce au fost efectuate în materia drepturilor omului, precum şi raporturile dintre drepturile omului, în general, şi drepturile popoarelor ori cele ale persoanelor aparţinând minorităţilor.