Activitatea lui Vasile Alecsandri s-a desfăşurat pe mai multe planuri: revoluţionar şi luptător pentru Unire, poet, dramaturg, prozator, diplomat susţinând cauza revoluţiei române şi a dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ministru de externe al Principatelor Unite, fondator al României moderne.

Fiu al Bacăului prin naştere, a venit pe lume într-o casă aflată pe locul unde acum se găseşte Casa de Cultură ce-i poartă numele, inaugurată în anul 1965.

Dovadă că băcăuanii nu l-au uitat, ci dimpotrivă l-au preţuit şi respectat, este dezvelirea bustului său din bronz, operă a sculptorului Vladimir Hegel, în grădina publică – actualul Parc al Trandafirilor, în anul 1897, la şapte ani de la trecerea în eternitate, în prezenţa unui public numeros, bust care acum se află în faţa Colegiului Naţional ce-i poartă numele.

Vasile Alecsandri a lăsat posterităţii o operă literară care uimeşte prin întindere şi profunzime, asupra căreia şi-au spus cuvântul mulţi critici literari.

în faţa Casei de Cultură ce-i poartă numele a fost ridicată, în anul 2004, o statuie supradimensionată ce-l reprezintă pe Vasile Alecsandri cu cartea în mână ca instrument de nădejde, cu care şi-a făcut datoria, ridicând conştiinţele, luminând mulţimile, creând aptitudini militante în luptele sociale si naţională, menite să înlăture vechile relaţii şi să promoveze progresul, să înflăcăreze pe oameni în lupta pentru progres şi pentru Unire.

Statuia din faţa Casei de Cultură ni-l reprezintă pe Alecsandri ca pe un mag în căutarea noului născut, acel născut care pentru Alecsandri era o ţară nouă, o Românie unită şi independentă, un ideal pentru care luptătorul Alecsandri a înţeles să-i destine toată puterea şi priceperea sa.

Alecsandri nu a cerut de la oameni sprijin sau favoruri, nu a aşteptat de la nimeni nicio răsplată pentru munca sa. A fost întotdeauna mulţumit că poate face ceva pentru oameni, pentru popor, pentru Moldova, pe care a iubit-o fără margini, despre care spune în versuri: Scumpă ţară şi frumoasă / O! Moldovo, draga mea / Cine pleacă şi te lasă / E cuprins de jale grea...

Iar în altă poezie, întoarcerea în ţară va spune: Căci mergeam departe... el către o stea / Eu înstrăinatul, către ţara mea! / Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu! / Raiul înfloreşte în sufletul meu.

Deşi era fiu de boier şcolit la Paris, a păstrat o vie admiraţie pentru ţărani, pentru propăşirea cărora s-a hotărât să intre în luptă pentru reforme sociale. întreaga lui viaţă a fost pusă în slujba ţării şi a neamului românesc de pretutindeni.

Măsura Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a da, la propunerea Universităţii din Bacău, numele lui Vasile Alecsandri, nu face decât să pună în drepturile sale pe acest mare fiu al Bacăului, moldovean şi român iubitor de neam.

Sper ca, aducând în faţa cititorului aspecte din activitatea lui Vasile Alecsandri împreună cu câteva din poeziile sale, să trezesc interesul pentru cunoaşterea şi aprofundarea creaţiei marelui nostru băcăuan prin naştere, pentru a face să rămână mereu în amintirea generaţiilor.

Opera sa bogată şi variată, străbătută de un puternic şi justificat militarism, nu este numai produsul epocii ci şi expresia talentului şi personalităţii lui Alecsandri. Acest „rege al poeziei, veşnic tânăr şi ferice”, înzestrat cu o inteligenţă vie şi intuiţie sigură, cu sensibilitate şi cu multă fantezie creativă, senin şi vesel, cu spirit de observaţie şi sentimental, a fost şi va rămâne un model demn de urmat. El a promovat o poezie agitatorică de atitudini politice, conferindu-i semnificaţii militante, iar mesajului său – încărcături patriotice şi politice (Cântarea României, 15 Mai 1848, Hora Ardealului, Hora Unirii şi multe altele). Unele dintre acestea le punem la dispoziţia cititorului.

în teatru Alecsandri a dovedit aceeaşi înţelegere cuprinzătoare a poruncilor vremii. Opera sa dramatică se înscrie pe aceeaşi linie cu poezia, fiind o expresie a conştiinţei lui de om al epocii, acelaşi „moralist înflăcărat” pus în slujba luptei pentru progres şi pentru patrie.

Când îl judecăm pe Alecsandri trebuie în mod obligatoriu să avem în vedere şi mediul educaţional în care a fost crescut poetul. Pasiunea pentru istorie, evocată în opera sa, vine şi de la contactul cu acel călugăr maramureşan, Gherman Vida, pe care tatăl său îl adusese în casa lui pentru educarea viitorului autor al poemului în versuri, Dumbrava Roşie şi al altor poezii evocatoare a trecutului neamului nostru. Aflăm că acest călugăr, însufleţit de entuziasmul patriotic al Şcolii Ardelene, purta cu el în desagă un manuscris al lui Gheorghe Şincai, unul dintre corifeii vestiţi ai Şcolii. Putem înţelege că acest dascăl i-a insuflat lui Alecsandri ideea despre răspândirea poporului român dincolo de hotarele Moldovei şi că acest popor are un trecut glorios, plin de mari personalităţi care trebuie cunoscute şi evocate în scris pentru a fi sădite în sufletele generaţiilor viitoare.

Alecsandri a fost dus la Paris să înveţe medicina, ingineria, avocatura sau să ajungă ofiţer, dar niciuna din aceste profesii nu l-au atras mai mult decât literatura. (G.C. Nicolescu, Viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri, Ediţia a III-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, pp. 16-30).

Cât despre preocupările pentru dramaturgie ale poetului, bănuim că acestea i-au fost inoculate tot de către tatăl său şi de vornicul Catargiu, care propunea domnitorului ca Alecsandri, aflat la Paris în 1837, să se ocupe de achiziţionarea câtorva actori şi actriţe, care să îmbunătăţească trupa franceză aflată la Iaşi (Th. Bulandra, Istoria teatrului din Moldova).

Dar înclinaţia lui Alecsandri tatăl poetului pentru artă şi muzică a fost transmisă şi copiilor lui: Catinca, Vasile şi Iancu. Dovada acestei înclinaţii stă şi într-un pian trecut în zestrea Catincăi, fapt ce deschide o nouă perspectivă asupra mediului cu gust pentru muzică în care a crescut poetul. Iată că Alecsandri moştenea, prin educaţie, dragostea pentru teatru de care mai târziu, aşa cum vom vedea, s-a ocupat nemijlocit în calitate de codirector împreună cu C. Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. La vârsta de numai 20 de ani, în 1840, Alecsandri va contribui la dezvoltarea teatrului românesc din Iaşi. Peste 14 ani, în 1854, revine la preocupările sale pentru teatru şi va pune în scenă comedia muzicală, într-un act, Scara mîţei şi comedia cu cântec Chiriţa în Iaşi. într-o scrisoare către prietenul său, Ion Ghica, Alecsandri îi scria: Dramaturgia română are de luptat cu patru piedici: limba, publicul, actorii şi cenzura.

Proza lui Alecsandri a impulsionat memorialistica şi opera de observaţie realistă care este străbătută de multe idei, probleme şi aspecte ale epocii.

După părerea mea, Vasile Alecsandri are o operă socială ca doctrinar animator şi formator de opinie în slujba revoluţiei de la 1848 şi a Unirii de la 1859 fiind şi fondator al literaturii române moderne.

Alecsandri este primul poet român care a publicat ciclul de poezii Ostaşii noştri, preamărind eroismul armatei române în Războiul de Independenţă. Poeziile erau citite de ostaşii şi ofiţerii noştri în Primul şi în Cel de-al Doilea Război Mondial în tranşee, în pauzele de foc sau în locurile de odihnă şi refacere. Aceste poezii au contribuit la sporirea spiritului combativ al ostaşilor ţării aflaţi pe câmpurile de luptă.