Consider că literatura din ultimele decenii, poate mai mult decât oricând, stă sub semnul subiectivităţii. Autorul, ca instanţă creativă supremă a unui text, caută legătura cu exteriorul printr-un act reflexiv, de întoarcere la sine. Accentul este pus pe comunicare şi pe stabilirea liniei de demarcaţie dintre Sine şi Alteritate.

La nivel literar, definirea sinelui pare să-şi fi găsit două căi complet diferite de manifestare. Vorbim, pe de o parte, de literatura fantastică, cea care propune întoarcerea în mit pentru regăsirea acelei matrici care permite perpetuarea noastră ca instanţe creatoare. De partea cealaltă se situează literatura de tip subiectiv, care, sub masca jurnalului, propune un alt act creativ, cunoscut sub numele de autoficţiune.

Lucrarea lui Leonida Baraneţchi se poate încadra în ultima dintre categoriile amintite şi acest lucru datorită unor artificii literare la care recurge autorul lucrării. Pe de o parte, în cartea de faţă funcţionează „pactul identităţii”, dar nu sub forma unei sugestii, pe baza unor indicii care să ne permită deducerea suprapunerii imaginii naratorului şi a celei a autorului, ci în mod nemediat, prin numirea personajului principal. Astfel, pentru prietenii din adolescenţă, el este Leon, sau Leonaş, în timp ce comandantul regimentului, la Ineu, îl strigă „soldat Baraneţchi”. Aceste lucruri permit ca identitatea dintre cele două existenţe, cea auctorială şi cea narativă, să depăşească graniţa veridicului şi să păşească în zona veritabilului, lucru susţinut la nivel literar de utilizarea naraţiunii la persoana I.

Suita de scurte povestiri din care este alcătuită cartea de faţă urmăreşte structura unui bildungsroman. Pe parcursul a două capitole, ce urmează două perioade cronologice distincte, anii de liceu şi perioada stagiului militar, Leonida Baraneţchi, naratorul şi personajul acestor povestiri, este urmărit în evoluţie, fără ca acest lucru să facă din el un personaj rotund. Mai mult decât atât, predominanţa unei singure trăsături, ghiduşia lui, capacitatea de a căuta mereu necazul, îl aşază, mai degrabă în rândul tipologiilor. „Adolescenţa cu peripeţii” a lui Leonida Baraneţchi este, mai mult, perioada binecuvântată a manifestării naivităţii oricărui om.

întâmplările prin care trece tânărul Baraneţchi nu aparţin senzaţionalului. Admiterea la „Şcoala de Arte şi Meserii” are drept punct de plecare un calcul pragmatic, iar încadrarea lui la clasa de „doctoraşi” (croitorii în halate albe) este datorată aspectului său astenic. Supuşenia lui este specifică unui novice, întrucât acceptă fără să crâcnească alegerea pe care o face comisia de admitere, deşi dorinţa lui era aceea de a se face mecanic. Ceea ce se întâmplă după momentul admiterii face parte din banalul existenţial: un profesor de desen tehnic, vestit în şcoală pentru caracterul lui intransigent, îi înspăimântă pe copii din a doua oră de curs, fiind caracterizat prin intermediul ticului verbal al celebrului domn Vucea, „magarilor”. La fel, întâmplările cu explozia unei sobe care aruncă în elevii înfriguraţi rumeguş aprins, confecţionarea unor instrumente de joacă din lemnele pe care ar fi trebuit să le încarce în camionul de la şcoală, convingerea fraţilor Olaru să pornească în căutarea unei comori ascunse de turci, sau cherchelirea chiriaşului Ungureanu, cel lecuit de profesorul de desen de a mai aduce ţuică de acasă fac parte dintr-un firesc al anilor adolescenţei universale, pe care autorul şi-a propus să o evoce într-o manieră poznaşă.

Ce e de observat e faptul că, în ciuda aparenţei de subiectivitate dată de utilizarea naraţiunii la persoana I, evocarea lui Baraneţchi este prea detaşată. Nimic nu pare să-l mai emoţioneze pe autorul care separă fără multă dificultate timpul naraţiunii de timpul narat. Prezentarea este făcută în mod detaşat, realist, fără insistenţă asupra aspectelor emoţionante, simţindu-se distanţa în timp care permite realităţii să devină ficţiune. Singurul episod în care trăirea capătă note de autenticitate este cel în care copilul, care nu văzuse marea niciodată, pierde, din cauza unui secretar lacom, această ocazie ivită pe neaşteptate, în timp ce plasarea continuă în categoria celor nevoiaşi indică veridicul situaţiei.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul evocării perioadei stagiului militar. Prezentarea este mult mai proaspătă şi umorul mai fin. Personajul capătă trăsăturile unui Nică din Amintiri, deşi cadrul de desfăşurare este unul cazon. întâmplările prin care trece la şcoala militară, în prezenţa căpitanului Valchi, urmările diplomatice pe care le are un exerciţiu desfăşurat la graniţa cu Ungaria, întâmplarea cu brigada artistică dau savoare povestirii, autorul evidenţiind faptul că este mult mai apropiat sufleteşte de lucrurile petrecute după ce a părăsit spaţiul copilăriei.

Sunt câteva figuri care reuşesc să se impună printre zecile de feţe care străjuiesc marginile unei adolescenţe năstruşnice. în primul rând, se detaşează eroul, un băieţandru cu veleităţi artistice, poznaş, bun de „drăcării” , mereu capul răutăţilor asemenea unui vajnic urmaş al lui Nică din Amintirile lui Ion Creangă. Protagonistul este încadrat, la fel ca predecesorul său, de cele două figuri părinteşti: mama, lipsită de portret fizic, prezentată mereu în activitate, ducând pe umeri povara unei gospodării modeste la Râmnicul Sărat, sau plecată la Bacău, să-şi ajute fiica. Fondul ei sufletesc este unul bun, iubitor, dar primatul relaţiilor economice duce la răbufniri nedorite „Mama s-a mâniat pe mine de parcă dădusem foc casei, repetând întruna: «Auzi tu, 180 de lei! Pe deasupra mai vrea şi bani de buzunar. Apoi nu-ţi ajunge cât ai hoinărit pe la ştrand? Că dacă te aude taică-tu...»” Tatăl, în contradicţie cu mama, este un caracter dur, supus exceselor, pretabil la a-şi da afară copilul care, tânăr absolvent, îşi găseşte mai greu de lucru, cu toate acestea iubit necondiţionat de fiu. Dintre prietenii lui Leonaş, fraţii Olaru capătă şi ei contur, în calitate de personaj colectiv, mai ales prin cele două povestiri care îi includ: căutarea comorii şi câştigul de la Pronosport.

Stilistic, Leonida Baraneţchi cultivă apropierea de stilul povestirilor lui Creangă. La fel ca marele povestitor, autorul lucrării „Adolescenţă cu peripeţii” adoptă un stil de exprimare oral, presărat cu proverbe şi zicători: „Dar ştiţi vorba aia: «La omul sărac nici boii nu trag»”. Apelativele şi onomatopeile aparţin registrului colocvial al limbii, în timp ce nota locală este dată de transcrierea pronunţiilor de tip regional: „ – Hăă, tu zici, mă, magarule?”.

La fel ca povestitorul humuleştean, Baraneţchi îşi dramatizează prezentarea, transformându-şi naratorul într-un actor care vorbeşte în faţa unui auditoriu căruia îi captează atenţia: „Dar, ce credeţi, că i-a pierit pofta? Pe naiba. Staţi să vedeţi ce a păţit un alt coleg, nu mai ţin minte cum îl chema.”

Singurul lucru care nu-i reuşeşte autorului băcăuan este verva spumoasă a umorului, care are de suferit din cauza detaşării autorului. Cu toate acestea, consider că lucrarea de faţă are capacitatea de a oferi un moment plăcut de lectură, care să ne mai descreţească frunţile pline de griji şi să trezească nostalgia trecutului.

Elena Pârlog