Ideea de a scrie o carte mi-a izvorât în minte cu mult timp în urmă, m-a fascinat pur şi simplu, mai ales că părea un lucru atât de greu de finalizat.

De ce această carte? Pentru că este ceva ce îmi doresc de mult şi atunci când mi-am propus aceasta, nu am mai stat pe gânduri. îmi place să scriu şi să ascult în tăcere bătăile inimii mele. Inima mea care tânjeşte tot timpul după mai mult. Vrea să spună parcă ceva. Vrea să scrie. Şi în mod special, vrea să scrie despre ceva ce iubeşte. Sentimente. Poveşti adevărate de iubire. Trăiri ale sufletului. Tărâmuri fermecate. Experienţe, lacrimi, dureri. Toate acestea să le împachetez frumos şi să le aştern pe o foaie albă de hârtie.

Am fost dominată şi de ideea că este necesar să le mulţumesc încă o dată, într-un alt mod, celor care au fost alături de mine atunci când mă simţeam singură, celor care m-au susţinut când mi-era bine, dar mai ales când mi-era greu.

Au trecut prin filtrul judecăţii mele multe percepţii, chiar şi cugetări ale marilor scriitori, dictându-mi să deschid ferestrele acestor amintiri frumoase.

Am acordat un spaţiu puţin mai larg persoanei mele, pentru că am simţit nevoia unei evadări, a unor destăinuiri pe care le aveam ascunse în conştiinţa mea, iar acum exprimându-le, mi-am uşurat sufletul!

Vreau să le mulţumesc, cu această ocazie – a publicării primei mele cărţi - unor persoane foarte importante din viaţa mea, care m-au influenţat enorm în scrierea acestei cărţi. Mulţumesc respectuos părinţilor mei, doamnelor Ofelia Enache, Ioana Roşca, Alina Corobană, Sonia Duhalmu, Daniela Bejan, Mariana Crăciun şi Izabela Țuţu, pentru toată susţinerea morală pe care mi-au acordat-o de fiecare dată când am avut nevoie; le-am considerat mereu nişte persoane deosebite, mult mai mult decât nişte profesoare, de care cu greu mă voi despărţi atunci când voi termina liceul. Vă mulţumesc din suflet!!!

Consider că mi-am îndeplinit, acum, aproape de frumoasa vârstă pe care o voi împlini curând - de 18 ani – o obligaţie, o datorie morală faţă de sufletul meu, faţă de mine, care după multe greutăţi, dar şi după multe câştiguri, am reuşit să râd, să mă bucur de tot ceea ce mi s-a întâmplat, fie că a fost rău, fie că a fost bine, şi cred că am îndeplinit îndemnul reflexiv al marelui critic Nicolae Iorga: „Simţul datoriei este cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet.”