Oameni iubiţi de Dumnezeu”, un titlu frumos la o carte frumoasă. Autorul, Părintele Nicolae Stoia, capelan la Penitenciarul din Satu Mare, cu studii teologice la Sibiu terminate acum 30 de ani, vechi şi reputat colaborator al Telegrafului Român, este deja un autor bine cunoscut şi larg apreciat. Mai ales cele câteva volume pe care le-a publicat înainte, bine receptate de cititori, stau mărturie despre înaltele-i competenţe în materie de scris teologic.
Cartea este un adevărat imn închinat măreţiei şi bunătăţii lui Dumnezeu, dar şi frumuseţi creaţiei Sale: „Ne copleşeşte – scrie autorul – perfecţiunea ce răzbate din inima fiecărui lucru şi ne plecăm cu adâncă smerenie înaintea orânduielii întru care toate se vădesc aşezate «povestind» (Ps 18 ,1), prin prezenţa lor, despre Cel ce le-a adus din nefiinţă la fiinţă. în faţa infinitei bogăţii de taine dimprejur, cât şi a celei dinlăuntrul fiinţei noastre, „atât de minunat alcătuită» (Ps 138,14), n-avem la îndemână alt cuvânt mai adecvat, prin care să exprimăm senzaţia ce ne cuprinde, copleşiţi fiind de «minunăţia lucrurilor Sale» (Ps 91, 5), iar «singurul pe care îndrăznim să-l rostim este uimirea» (p. 198). Şi nu mai puţin, un imn închinat dorului sădit în fiinţa umană după întâlnirea cu Dumnezeu: „în frageda făptură umană tălăzuieşte dorul după nemărginire, aşa cum, în cochilia firavă a scoicii, freamătă urieşescul ocean planetar” (p. 9). Scrisul Părintelui Stoia dă mărturie despre acest dor, dar şi despre calea împlinirii lui în Dumnezeu, prin împreună-lucrarea noastră cu El.
Materialele prezente în acest volum, cu referire la sărbători (şi personalităţi) ale calendarului nostru, dar şi la unele capitole de credinţă ortodoxă, cu apărarea acesteia în faţa rătăcirilor, nu sunt propriu-zis predici – sau, mai degrabă nu sunt numai predici. Sunt mult mai mult decât atât. Ne aflăm, cu adevărat, în faţa unor superbe eseuri teologice, în care cititorul avizat este cucerit atât de seriozitatea şi consecvenţa informaţiei biblice şi teologice de înaltă calitate, cât şi de înălţimea şi libertatea gândirii şi, nu mai puţin, de frumuseţile literare. Volumul este, într-adevăr, de mare folos pentru predicatorii credinţei ortodoxe – şi călduros recomandat şi în această calitate –, dar nu în sensul că ar oferi simple predici, reproductibile ca atare. Ceea ce predicatorul află aici este o sursă bogată şi valoroasă şi modele de ţinută pentru a-şi construi propriile-i „cuvinte”, care să-i convingă şi să-i cucerească pe ascultătorii săi.
Aflăm aici frumoase cuvinte-eseuri legate de sărbătorile împărăteşti: Naşterea Domnului, Tăierea împrejur a Domnului, cu punerea numelui Său, Botezul Domnului, Floriile, învierea Domnului, cu combaterea „contestatarilor învierii” (p. 297 şi urm.) Şi cu dovedirea faptului că „taina învierii adastă în taina trupurilor noastre” (p. 304 şi urm.), înălţarea Domnului, Schimbarea la Faţă); apoi cele legate de sărbătorile Maicii Domnului: la Naşterea Sfintei Fecioare, la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, la Buna Vestire, „punctul zero al creştinismului”; cele ale diferiţilor sfinţi: Sfântul Ioan Botezătorul, Cuvioasa Maria Egipteanca, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Grigorie Palama, „părintele teologiei moderne”, cum, pe drept, îl numeşte autorul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui actualitate stă „în faptul că a avut capacitatea de a discerne între esenţă şi aparenţă, între Adevăr şi minciună, chiar dacă preţul ce trebuia plătit era cel mai scump: propria-i viaţă” (p. 107), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Apostoli, Sfântul Prooroc Ilie, Sfânta Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, care a fost o adevărată „sinteză între ortodoxie şi ortopraxie” (p. 183) – desigur, nu în această ordine şi, de fiecare dată, cu titluri emblematice. De precizat, de asemenea, că pentru unele dintre sărbători aflăm mai mult decât un singur cuvânt în această bogată lucrare.
Iată, de pildă, o superbă caracterizare a Sfântului Ioan Botezătorul:
„încerc să mi-l închipui pe sfântul bărbat şi să-i înţeleg prestaţia de excepţie, ce avea să se dovedească decisivă pentru cursul evenimentelor. Cu aspectul său rebarbativ şi, totuşi, asemuit îngerilor; plutind mai degrabă deasupra pământului, decât locuindu-l; firav, dar, în acelaşi timp, copleşitor prin autoritatea morală; înfipt în trupul veacului ca un jungher, pricinuindu-le tuturor nemulţumiri şi suferinţe. Ostaşi, vameşi, farisei, arhierei şi capete încoronate, toţi de-a valma îl frecventau, atraşi de cuvintele sale ca de un irezistibil magnet. Toţi sunt certaţi cu asprime, dar niciunul nu îndrăzneşte să cârtească împotriva lui. Iubit şi urât deopotrivă, Ioan era personalitatea cea mai controversată a timpului, dar şi cea mai impunătoare. Atât de mare îi era autoritatea, încât nici măcar regele Irod, deşi era mustrat pentru fărădelegea de a fi luat în căsătorie pe femeia fratelui său Filip, nu cutează să se atingă de el, deoarece «se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi, ascultându-l, rămânea-ndelug pe gânduri şi bucuros îl asculta» (Mc 6, 21), şi numai în urma unor intrigi mârşave se încumetă să-l arunce în temniţă” (p. 24). Şi autorul se întreabă – şi răspunde la această întrebare: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Ioan ar fi pretins că el este Mesia cel aşteptat?”.
Pe lângă aceste materiale legate de diferitele sărbători, aflăm importante şi interesante materiale tematice. Astfel, de pildă, în legătură cu Maica Domnului, aflăm valoroase materiale despre pururea-fecioria Maicii Domnului, care „a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii, demonstrând, fiecare în stilul său specific, că această situaţie neobişnuită a fost un fapt real, căruia îi evidenţiau, totodată, şi importanţa deosebită pentru mântuirea neamului omenesc” (p. 62). Apoi despre problema aşa-zişilor „fraţi” ai Domnului, cu combaterea acelei „blasfemii la adresa divinităţii” a acelora care susţin „cu seninătate şi cu voioasă iresponsabilitate, că ea ar mai fi avut şi alţi copii împreună cu dreptul Iosif” (p. 68).
în legătură cu Naşterea Maicii Domnului, autorul ţine să precizeze că „sursa cea mai des folosită în acest sens este lucrarea cunoscută în literatura de specialitate sub numele de Protoevanghelia lui Iacob, aceasta fiind scrierea care, alături de tradiţia vie a Bisericii, ne-a transmis informaţiile, câte le avem, despre viaţa Sfintei Fecioare” (p. 36-37). Despre Buna Vestire, citim, printre altele : „în atmosfera de tulburătoare taină a Buneivestiri, freamătă o mireasmă din splendoarea neasemuită a începutului; răzbate şi străluceşte o rază din măreţia şi prospeţimea Fiat-ului genesic, cel al primordiilor, atunci când toate, întemeiate în Cuvântul, «fără de care nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut» (In 1, 3), au irumpt din genunea nefiinţei, îmbogăţind zariştea firii. Am putea spune că, într-un anume sens, totul a depins de încuviinţarea Fecioarei, care avea libertatea deplină să refuze invitaţia lui Dumnezeu de a-I deveni părtaşă la planul de mântuire a lumii” (p. 52-53). „Dar – zice mai departe autorul – în zămislirea cea mai presus de fire a Fecioarei nu s-au întâlnit numai cele două voinţe, ci şi cele două naturi, atât de diferite în exprimare şi de neapropiat în esenţialitatea lor, «în umanitatea lui Hristos, Cel supraesenţial manifestându-Se în fiinţa umană fără a înceta să fie ascuns chiar şi după această manifestare», ele îngemănându-se desăvârşit într-o Persoană unică: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…” (p. 57).
De asemenea, în afară de cuvântul pentru Sfinţii Apostoli, aflăm un serios material despre erezia primatului papal. Apoi un altul despre convertirea lui Saul din Tars, „vânătorul vânat”, adevărată moarte şi înviere. „Moartea lui Saul – scrie autorul – a fost cu adevărat ireversibilă, după cum aşijderea i-a fost şi învierea şi nimeni, niciodată, aidoma lui, nou-născutul întru Hristos Pavel, nu s-a identificat cu El până la măsura anulării de sine şi nici nu a fost «răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine însuşi S-a dat pentru mine» (Ga 2, 20)” (p. 143). Sunt prezente aici, de asemenea, adevărate capitole de teologie dogmatică. Astfel, citim lucruri de înaltă ţinută teologică despre Hristos şi despre mântuirea întru El a omenirii, cu combaterea argumentată a neoarianismului pe care-l reprezintă umanismul modern, la modă nu numai în cercurile „umaniste”, ci şi, nu mai puţin, în teologia occidentală contemporană. Hristos este nu numai Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul, ci şi „furtuna lumii” : „…Hristos este furtuna Care ne ţine în neodihnă. El este furtuna care necontenit iscă furtună, dar o furtună care rânduieşte şi dă sens, unul total, prin care se luminează toate deopotrivă, căci «aşa cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de cer luminează pân-la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa» (Lc 17, 23)” (p. 241). Alte teme ilustrate în volum: despre preoţie şi despre sensul corect al termenului „presbyteros”, cu combaterea interpretării protestante şi neoprotestante; despre om; despre icoană – „o imagine de Dincolo”, „oglindă şi taină”; despre cinstirea şi despre înţelesurile Sfintei Cruci; despre cinstirea Duminicii ş. a.
Omul – scrie, de pildă, Părintele Stoia – este o „fiinţă a foamei”: „Foamea defineşte omul în cea mai concretă dimensiune a existenţei sale, în dependenţa nemijlocită de realitatea imediată” (p. 77). Iar Dumnezeu i se oferă în cel mai răvăşitor mod cu pu¬tinţă, sub chipul mâncării, spunând că „cel ce mănâncă Trupul Său şi bea sângele Său are viaţă veşnică” (In 6,54), ceea ce depăşeşte toate aşteptările omului. Oricât de copleşitor ar fi darul lui Dumnezeu, dacă ar fi lipsit de consistenţă materială, ar aluneca în iluzie. De aceea, omul este poftit „să guste şi să vadă că bun este Domnul” (Ps 33, 8). Sfânta Scriptură înfăţişează omul ca pe o făptură plăsmuită pe dimensiunea foamei, lumea întreagă fiindu-i oferită „spre hrană” (Fc 1, 29). Ca să poată exista, omul trebuie să mănânce, deci să asimileze creaţia în trupul său şi s-o sublimeze în carnea şi sângele lui, ea fiind „masa unui banchet universal; o prezenţă şi o revelaţie a lui Dumnezeu, dar (...), totodată, şi o euharistie, aşadar semn al nemăsuratei generozităţi divine. De altminteri, cea dintâi întâlnire dintre Dumnezeu şi om, care este şi o descoperire a Sfintei Treimi în Vechiul Testament, se petrece tot pe dimensiunea mâncării” (p. 80). „La Cina cea de Taină, Fiul Se oferă pe Sine omului mâncare spre viaţa veşnică, iar dacă nu va mânca Trupul Fiului Omului şi nu va bea Sângele Lui, nu va avea viaţă întru el (In 6, 53), fapt ce răstoarnă sensul istoriei, răsucindu-i curgerea dinspre materie către spirit, dinspre efemer către veşnicie şi dinspre sânge către Duh” (p. 82).
Tot în legătură cu tema omului, este remarcabil materialul despre Cinstirea adusă de Dumnezeu frumuseţii umane, cu precizarea din subtitlu: „întru cinstirea Părintelui nostru Nicolae Steinhardt care ne-a învăţat să credem că Dumnezeu crede în frumuseţea oamenilor”. Autorul porneşte de la constatarea că există „în Scriptură, câteva situaţii când Dumnezeu este Cel ce îşi vădeşte admiraţia în faţa frumuseţii de care este capabilă fiinţa umană – aş îndrăzni să spun că sunt minuni săvârşite de om asupra lui Dumnezeu” (p. 200). „Sutaşul roman, deşi străin de spaţiul iudaic, copleşit de smerenie şi socotindu-se nevrednic să-L găzduiască pe Iisus în casa lui, prin credinţa lui puternică, îl face, în varianta lucanică, «să Se mire» (Lc 7, 9), iar în cea mateiană, care aduce un spor de expresivitate, «să Se minuneze» (Mt 8, 10), stârnindu-I de-a dreptul uimirea şi încântarea şi obligându-L, prin frumuseţea caracterului său, să exclame că «nici în Israel n-am aflat atâta credinţă», drept pentru care Iisus îl va răsplăti pe măsură, spunându-i, aşa cum nu multora avea să le spună, «fie ţie după după credinţa ta» (Mt 8, 13). Aşijderea, femeia canaaneancă este şi ea un exemplu de frumuseţe” (p. 201). „în nicio altă întâlnire a lui Dumnezeu cu omul n-a mai existat o atât de profundă intimitate între cei doi, cum este cea din episodul cu femeia păcătoasă, care îi spală Mântuitorului picioarele cu mir amestecat cu la¬crimi şi I le şterge cu părul capului său. Prin căinţa ei, femeia urcă până-n inima lui Dumnezeu, cucerindu-L şi «silindu-L» s-o aşeze în proximitatea Lui, fiindcă un om pe care El îl declară fără păcat I se aseamănă întrucâtva, fiind şi el ca Dumnezeu” (p. 204).
Am dat aceste câteva citate ca ilustrări ale frumuseţii şi ale profunzimii abordărilor oferite în volumul de faţă.
Părintele Stoia este, desigur, un autor talentat. Dar, înainte de toate, este unul foarte bine informat, cu recurs la o bibliografie nu numai bogată, ci şi de cea mai bună calitate (de la surse la care sunt de menţionat, în afară de Sfânta Scriptură, scrierile Eusebiu al Cezareii, de pildă, sau Protoevanghelia lui Iacob, până la autori moderni ca Vladimir Lossky, Părintele Dumitru Stăniloae şi alţii). Această informaţie deopotrivă largă şi extrem de selectivă asigură calitatea excepţională a exegezelor sale biblice, ca şi a sistematizărilor teologice sau a demersului apologetic şi catehetic-misionar.
Iată numai câteva dintre caracteristicile şi realizările de excepţie care recomandă această carte! O vor citi cu folos nu numai preoţii şi teologii, ci şi toţi cei iubitori de lectură teologică şi de spiritualitate de bună calitate.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Cuprins
Chemare şi răspuns
Martorul Domnului
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul
Praznicul aşteptării
Intrarea în Biserică a Macii Domnului
Punctul zero al creştinismului
Maică Pururea-Fecioară
Netemeinicia biblică a chestiunii „fraţii Domnului”
Omul, fiinţă a foamei
Cuvioasa Maria Egipteanca
Scara: simbol al suirii omului către Dumnezeu
Părintele teologiei moderne
Actualitatea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
Cei întocmai cu Apostolii
„Stâlpii” Bisericii Creştine
Este justificat biblic primatul papal?
Vânătorul vânat
„Pe preoţii cei dintre voi”
Arianism şi neoarianism
Omul iubit de Dumnezeu
Ocrotitoarea Moldovei şi a tuturor românilor
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie
Ortodoxie şi ortopraxie
Praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavriil
Cinstirea adusă de Dumnezeu frumuseţii umane
Plinirea vremii
Urcarea omului la Dumnezeu
întru oameni pace
Hristos, Furtuna lumii
Ca o binemirositoare aromă, Domnul!
Numele mai presus de orice nume
Chipuri ale botezului creştin în Vechiul Testament
Ţipătul mut
Adevărata identitate a lui Iisus
Tragicul asumat
Contestatarii învierii
Taina învierii adastă în taina trupurilor noastre
Furişată vedere în nevăzutul de Dincolo
O imagine de Dincolo
Icoana: oglindă şi taină
Cinstirea Sfintei Cruci nu este idolatrie!
înţelesurile Sfintei Cruci
Temeiuri întru cinstirea Duminicii
Sfârşitul care începe