Cititorul va găsi desigur interesant să redescopere şi el, într-un tablou mai amplu şi mai complet în primul rând, vestigiile unei epoci, ceea ce ar putea constitui, în fond, rădăcinile unei tradiţii în relaţiile altfel foarte importante ale României cu una din cele două surori mai mari ale ei, dintre puterile europene de origine latină. Cursul acestor relaţii, cauzele care ne-au apropiat de Italia sau dimpotrivă ne-au îndepărtat sau reorientat în relaţiile respective sunt sugestive, până la urmă, nu numai pentru istoric. Ele depun mărturie despre existenţa afinităţilor, atunci când ele intervin în mersul istoriei dintre două ţări, explicând o neîntrerupere a spiritului care transcede politica propriu- zisă, în legătura mai adâncă ce poate exista între cele două popoare, dintr-o epocă mai favorabilă, dar şi în vremurile mai puţin propice apropierii. Imaginea reciprocă, hrănită de complexitatea relaţiilor bilaterale, cele directe şi cele simbolice numai, se hrăneşte din aceste relaţii şi se îmbogăţeşte sau se estompează în diferite epoci istorice. Laura Oncescu promite să ne atragă astfel atenţia asupra a ceea ce trebuie remarcat şi evaluat dintr-o asemenea imagine, a relaţiilor cu Italia, la vremea când aceasta ca şi România, se defineau ca state şi societăţi moderne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

prof. univ. dr. Ion Stanciu

... apreciez drept formidabilă extrem de interesanta cheie de analiză şi lectură pe care o propune d-na Laura ONCESCU în dimensionarea relaţiilor bilaterale până la 1877- 1878: influenţa asupra elitelor intelectuale româneşti a spiritului universităţilor italiene (şi întărirea curentului latinist) şi, mai ales, a elitelor revoluţionare din Peninsulă asupra tinerei intelectualităţi şi structuri de stat din spaţiul românesc. La fel de semnificativ îmi apare şi demersul de a susţine că rezultatele Congresului de pace de la Paris, din 1856, construiesc mai degrabă o apropiere fără precedent a politicii italiene faţă de problemele româneşti. Autoarea descoperă nenumărate puncte comune în evoluţia paralelă a celor două spaţii şi insistă, cred că în premieră în discursul istoriografic românesc, asupra faptului că schimbările majore de influenţă externă asupra Principatelor constituiau nimic altceva decât un „laborator de analiză” pentru diplomaţia lui Cavour, în vederea obţinerii celor mai bune soluţii pentru proiectul unificării italiene.

conf. univ. dr. Florin Anghel