Ultimul an al actualului mandat politic pare a fi un moment critic pentru două idei, „cele majore”, ale comunităţii maghiare din România: proiectul statutului minorităţilor naţionale şi regionalizarea. în condiţiile dependenţei de Uniune a majorităţii parlamentare create în jurul PDL, UDMR face un joc politic complicat menit să salveze statutul şi respectiv, să asigure o regiune cu majoritate maghiară.
Miza celor două proiecte este însă foarte diferită. Sistemul drepturilor minorităţilor naţionale este asigurat astăzi prin legislaţia sectorială. Statutul minorităţilor face o sinteză a acestor prevederi şi adaugă câteva garanţii noi. Apoi, introduce o formulă inedită pentru tradiţia sistemului autohton de protecţie: autonomiile culturale. Este aspectul invocat de guvernarea anterioară pentru a critica şi respinge o lege a statutului. Autonomia culturală s-a dovedit o practică pozitivă în statele unde a fost adoptată – Ţările Baltice, Ungaria.
Autonomiile culturale ar aduce câteva instrumente utile în viaţa minorităţilor naţionale, dar nu vitale. Adevărata problemă a proiectului este de altă natură: crearea unui monopol politic în beneficiul actualelor uniuni culturale ş în defavoarea comunităţilor minoritare.
Proiectul statutului construieşte un subiect de drept distinct de asociaţiile şi fundaţiile obişnuite: „organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”, care posedă drepturi politice în sensul art. 62 alin. (2) din Constituţia României. Conform actualei legislaţii, „organizaţiile cetăţenilor” sunt „fundaţiile” sau „asociaţiile”. Or, prin proiect, cele trei noţiuni se despart. Pentru a fi recunoscută drept organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, o uniune de cetăţeni trebuie să îndeplinească condiţii prohibitive, singurele cele le pot îndeplini astăzi (cu excepţia partidelor maghiare) fiind uniunile culturale din Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale.
Un monopol al acestora, politic, a fost deja creat prin legile electorale din 2004 şi 2008. Legea statutului l-ar întări substanţial, întrucât Consiliile Naţionale ale Autonomiei Culturale „se constituie prin alegeri interne”, iar „organizarea şi desfăşurarea alegerilor interne... se asigură de organizaţia reprezentativă a cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale respective”. Astfel, organizaţia reprezentativă a comunităţii naţionale, ce beneficiază de condiţii excepţionale în raport cu ceilalţi concurenţi, stabileşte candidaţii la alegeri pentru Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale, organizează alegerile şi desigur, va controla Consiliile. Monopolul politic asupra comunităţii se prelungeşte cu unul educaţional-cultural-media. în locul valorificării competenţelor educaţional-culturale ale profesioniştilor devotaţi comunităţii, actualul proiect de statut al minorităţilor va răsplăti fidelitatea politică. Ce rezultă din acapararea tuturor competenţelor decizionale de către o formaţie etnică o putem verifica din modul în care Partida Romilor stabileşte astăzi posturile în reţeaua de experţi romi, de mediatori sanitari, ori funcţionari ai Agenţiei Naţionale pentru Romi. Distrugerea democraţiei interne a comunităţilor minoritare şi discriminările pe care le implică arată de ce actualul proiect de lege a statutului minorităţilor naţionale ar trebui respins.
Din contră, realizarea unei regiuni cu majoritate maghiară reprezintă o nevoie vitală pentru comunitatea maghiară din România. Aceasta înlocuieşte varianta Ţării Secuilor, pentru care este aproape imposibil de obţinut solidaritatea partidelor româneşti. Tema unei unităţi teritoriale în care maghiarii să se simtă „acasă”, întrucât beneficiază de un mediu lingvistic şi cultural maghiar a căpătat miză ca urmare a descreşterii semnificative a numărului maghiarilor după 1992. Toate datele sugerează că descreşterea va continua. O populaţie maghiară sub 1 milion şi jumătate va avea dificultăţi să continue vechea tradiţie a maghiarimii transilvane creatoare a unei civilizaţii prestigioase. Un ţinut „al maghiarilor” ar putea să înfrunte această slăbiciune demografică.
Câte resurse de legitimare simbolică au maghiarii pentru o regiune ale cărei frontiere să le asigure majoritatea? Nu există un drept al minorităţilor naţionale la o regiune autonomă în care să le fie asigurată majoritatea. Acolo unde anumite minorităţi se bucură de autonomii teritoriale, chiar cu statut special, aceasta este rezultatul unei înţelegeri esenţialmente politice, nu al recunoaşterii unor drepturi. De altfel, dreptul internaţional al drepturilor minorităţilor naţionale este foarte slab. în această materie, tratatelor internaţionale li se cere mai puţin decât se cere dreptului intern, principalul responsabil de a asigura condiţii adecvate pentru comunităţile etnoculturale diferite de majoritate. Este şi cazul României, unde sistemul măsurilor speciale, amplu, cu garanţii constituţionale şi legislative pentru drepturile politice, educaţionale şi lingvistice, în particular, privind folosirea limbii materne în administraţia locală, depăşeşte substanţial prevederile internaţionale.
Totuşi, în spatele acestor principii de doctrină, există detalii care pot schimba raporturile dintre legislaţia internaţională şi cea internă şi în problematica minorităţilor. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale conţine, la art. 16, următoarea prevedere pe care o reproducem integral: „Părţile [Statele Părţi] se vor abţine să ia măsuri care, modificând proporţiile populaţiei din arii locuite de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, sunt îndreptate împotrivă drepturilor şi libertăţilor decurgând din principiile înscrise în prezenţa convenţie-cadru”.
Actuala împărţire administrativă asigură minorităţii maghiare dominanţa ei numerică în două judeţe ale ţării, cu tot ceea ce rezultă din aceasta. O restructurare administrativă în România are, în sensul art. 16 al Convenţiei-cadru, obligaţia de a păstra, dacă nu eventual de a lărgi, drepturile specifice rezultând din existenţa în Harghita şi Covasna a unei majorităţi maghiare. Simplu, aceasta înseamnă ca trecerea la regiuni să păstreze „atributul majorităţii” în noua unitate administrativă.
Iată că legislaţia internaţională ratificată de Statul român îl obligă să respecte, în condiţiile regionalizării, anumite condiţii privitoare la proporţia minorităţilor care nu apare în dreptul intern, cât de elaborat este acesta. Regiunea „cu majoritate maghiară” pe care o reclamă UDMR în numele comunităţii pe care o reprezintă nu face parte doar din categoria aranjamentelor politice, ci şi a dreptului. Chiar dacă UDMR nu va convinge astăzi partidele româneşti de legitimitatea aspiraţiilor sale, tema „regiunii maghiare” va rămâne în picioare, de vreme ce drepturile dobândite, spre deosebire de voinţa politică, nu sunt perisabile.
NRDO
