Ideea acestei lucrări s a născut dintr un interes comun pentru filosofia lui Plotin şi pentru filosofia contemporană a semnului. Lecturile noastre în aceste domenii ne au permis să observăm că maniera în care Plotin concepe fiinţa şi lumea formelor inteligibile prezintă compatibilităţi şi asemănări remarcabile cu anumite aspecte ale filosofiei contemporane a semnului. în pofida acestei situaţii, filosoful antic nu este aproape nicăieri recunoscut ca fiind unul dintre precursorii acestor teorii filosofice. Convingerea noastră însă este aceea că Plotin merită un asemenea loc, iar lucrarea de faţă intenţionează să pună în lumină temeiurile unei astfel de teze.
Ideea care animă întregul studiu este aceea că metafizica plotiniană are în mod esenţial un caracter semiotic şi că se dezvoltă în jurul unei teorii a fiinţei ca semn. Felul în care descrie natura şi relaţiile dintre fiinţele reale, adică dintre formele inteligibile, precum şi ideea că fiinţa însăşi este o manifestare a principiului unic par să indice, împreună, natura semiotică a celor care sunt. Privindu l pe Plotin din acest unghi, după cum vom vedea, se pot construi cel puţin două argumente majore în sprijinul tezei de mai sus. Primul argument are la bază faptul că filosoful antic gândeşte formele ca pe nişte entităţi esenţial relaţionale, care se constituie reciproc, în condiţiile interconectivităţii lor. Din această perspectivă, lumea plotiniană a formelor poate fi descrisă ca un sistem semiotic autoreferenţial, în care fiecare formă componentă trimite indefinit la alte forme, demonstrându şi, astfel, compatibilitatea cu principiul semiozei nesfârşite. Cel de al doilea argument se sprijină pe teza plotiniană, conform căreia fiinţa însăşi este amprenta principiului unic. Astfel, în viziunea sa, fiinţa nu constituie explicaţia ultimă a tuturor lucrurilor, ci se află ea însăşi în nevoia de a fi interpretată, principiul unic fiind singurul care se află deasupra oricărei modalităţi. Aşadar, dacă primul argument are în vedere entităţile care constituie fiinţa, cel de al doilea are în vedere fiinţa în totalitatea ei. în primul sens, fiinţele sunt semne, pentru că trimit în permanenţă unele la altele; în sensul al doilea, fiinţa însăşi devine semn al principiului care o transcende.
Intenţia lucrării este aceea de a dezvolta ambele argumente, plasându le în contextul învăţăturilor plotiniene explicite referitoare la semn. Vom încerca, mai întâi, să extragem aceste învăţături din pasajele care le conţin şi care sunt risipite pe întregul cuprins al Eneadelor, nădăjduind să putem arăta, ulterior, felul în care Plotin face uz de ideile sale semiotice în edificarea metafizicii formelor. Prezentarea argumentelor este precedată însă de un capitol introductiv, unde vom sublinia dificultăţile teoretice care l au determinat pe Plotin să dezvolte o metafizică de felul acesta.

Dan Tomuleț