Farmacopeea europeană utiliza planta aloe, până în ultimele decenii, doar sub formă de răşină sau pudră, obţinută prin uscarea frunzelor. Aloina, substanţa ei activă, era recunoscută ca un laxativ puternic şi un excelent vermifug. Datorită gustului amar al aloinei, generaţii de părinţi au folosit extractul de aloe pentru a badijona mâinile copiilor mici, ca să-i împiedice să-şi sugă degetele sau să-şi roadă unghiile. Utilizarea redusă a gelului sau a pulpei de aloe, cea mai activă şi mai bogată parte a plantei, nu se datora ignoranţei faţă de virtuţile remediilor pe bază de aloe, ci faptului că nu se cunoşteau procedeele de conservare a acestui gel, care se oxidează foarte repede.
în timp ce pulpa proaspătă a frunzelor de aloe se consumă pe scară largă în regiunile unde aloe creşte în natură, respectiv în ţările calde, utilizarea aloei stabilizate şi conservate prin procedee naturale, fără alterarea sau distrugerea proprietăţilor sale, este de dată recentă. în prezent, asistăm la o nouă dezvoltare pe plan mondial a utilizării aloei, datorită renumelui universal pentru binefacerile sale.