în anii 1990 si 1991, la Radiodifuziunea Românã, între orele 9:00 si 10:00, alãturi de glasul cu un dulce accent moldovenesc al realizatorului emisiunii Rãspundem ascultãtorilor, domnul Emil Burlacu, se auzea, uneori, pentru câteva minute, o altã voce, "melodioasã, în alto, sigurã, cu grijã în rostire, dar nicidecum alteratã de ostentatie", dupã cum avea s-o caracterizeze gazda sa. Vocea Amitei Bhose. Bineînteles, nu aveau cum sã treacã neobservate scurtele sale interventii sale radiodifuzate. Scrisorile ajunse la redactie, pe numele domniei sale - si care i-au parvenit prin grija domnului Emil Burlacu, reproducând si noi aici, în facsimil, douã astfel de mesaje - mãrturisesc entuziasmul si curiozitatea ascultãtorilor. De asemenea, reproducem si o scrisoare a criticului Constantin Ciopraga, care nutrea pentru Amita Bhose multã pretuire, o pretuire reciprocã, de altfel. Amita Bhose era un nume bine cunoscut si cu un loc aparte în rândul literatilor, al mediului universitar, publicul larg însã era mai putin familiarizat cu activitatea domniei sale. De aceea, românii, iubitori dintotdeauna ai Indiei, tocmai iesiti de sub Cortina de Fier si încã tânjind dupã India cea îndepãrtatã si magicã - cãci visul multora de a cãlãtori abia mai târziu avea sã fie împlinit - au descoperit-o cu uimire si bucurie pe mesagera venitã tocmai de la Gangele mãret si stabilitã aici din dragoste pentru opera lui Eminescu. Locuia deja de 20 de ani în România, predând la Universitate limba lui Tagore - bengali - si limba zeilor - sanscrita, contribuise cu studii importante la istoria eminescologiei, fãcuse cunoscutã cultura românã în India prin traduceri, articole, interviuri si acelasi lucru procedase în România cu cultura indianã autenticã' S-ar fi putut crede cã dacã acest lucru fusese posibil în anii comunismului, Revolutia avea sã aducã un nou suflu studiilor indiene. Și desi unora s-ar putea sã li se parã cã fragmentul de mai jos, dintr-un memoriu fãcut de Amita Bhose nu ar avea relevantã pentru subiectul cãrtii de fatã, sã ne fie permis sã-i contrazicem, deoarece climatul de presiune, încercãri de umilire, de îndepãrtare din corpul profesoral exact în perioada când se difuzau emisiunile radiofonice - 1990-1991 - si-au pus amprenta asupra sãnãtãtii Amitei Bhose. Stresul, timpul petrecut cu memorii, cu audiente - când orice altã Universitate din lume ar fi fost onoratã s-o aibã pe Amita Bhose ca profesor - i-au mãcinat sãnãtatea, grãbindu-i sfârsitul.

"La începutul anului universitar 1972-1973, când eram doctorandã la Facultatea de românã, mi s-a oferit sã tin un curs facultativ de limba si literatura bengali la catedra respectivã, unicã în România. Pe atunci catedra a fost condusã de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din tarã. Desi mi s-a spus cã fac cinstea Universitãtii, am considerat cã cinstea a fost de partea mea. Am crezut cã voi putea pregãti specialisti care vor continua munca mea. Am visat cã studentii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atât de îndrãgite aici, din bengali în românã. Vor traduce operele marilor scriitori români în bengali, pentru care vor gãsi o piatã la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu si altii au creat un interes în literatura românã. Indiferent de dimensiunea si populatia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicãrii între cele douã culturi - românã si indianã. Este si unica limbã a celor peste o sutã de milioane de oameni din Bangladesh.
Atunci am început sã predau în calitate de colaborator si asa am continuat pânã în 1978. Dupã obtinerea titlului de doctor în filologia românã cu tema "Influenta indianã în gândirea lui Eminescu" (publicatã ulterior cu titlul Eminescu si India), am beneficiat de o bursã post-doctoralã, tot a guvernului român, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscritã, în vederea încadrãrii sale în volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).
în februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil în România, fãrã de care nu puteam sã primesc nici un post, nici un spatiu locativ. Dupã ce au fost rezolvate problemele legate de sederea mea în România, am fãcut, în 1980, demersurile necesare pentru a înfiinta un curs de limba si literatura bengali ca o disciplinã oficialã. Este în afara oricãrei discutii faptul cã nu poti scoate specialisti dintr-un curs facultativ cu regimul de douã ore pe sãptãmânã. Decanul Facultãtii de limbi strãine de atunci, dl. prof. Paul Miclãu, l-a recomandat chiar ca o disciplinã principalã, rugându-mã în repetate rânduri sã solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, si apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat concursul. Ministerul învãtãmântului din România a aprobat propunerea în principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.
La aceastã Universitate a existat disciplina oficialã de limba hindi. A fost înfiintatã probabil în 1967, în cadrul colaborãrii cu guvernul indian si ca atare a fost condusã totdeauna de cãtre profesorii invitati din India. Dumnealor au predat în englezã. Atât pentru cursuri facultative de sanscritã si bengali cât si pentru cele oficiale de civilizatia indianã si estetica indianã destinate studentilor de la hindi, am folosit limba românã ca mijloc de predare.
Nu stiu de ce Sectia de limbi indiene a fost handicapatã de la bun început. N-au existat materiale didactice. Cãrtile de hindi si bengali, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacãt în sediul Asociatiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.
Atât colegii mei de hindi, cât si eu, am redactat manuale si dictionare de sute si mii de pagini, pe care le-am si scris, ajutati de studentii nostri, caligrafic, ca ele sã fie multiplicate. Tipografiile din România nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o masinã de scris în hindi, donatã de guvernul indian, a dispãrut fãrã sã fie folositã vreodatã. Gradul cunostintelor de hindi ale absolventilor, dupã patru ani de studii, este, asadar, comparabil cu cel al limbii române însusit de studentii strãini la sfârsitul primului semestru al anului pregãtitor. Dupã încã un semestru de curs intensiv, strãinii se înscriu la facultãtile de specialitate. Iar "absolventii" de hindi, cu cunostinte mai putine capãtã diplome si sunt considerati capabili sã predea la Universitate! Nu stiu, nici nu înteleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat interventia guvernului indian pentru a îndrepta situatia.
La cursurile facultative de sanscritã si bengali pe care le conduceam se înscriau foarte multi studenti din alte institutii de învãtãmânt superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitecturã, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicinã si de la alte facultãti universitare, de ex. Matematicã, Geologie, Chimie, Fizicã, Istorie-Filosofie si, de asemenea, salariatii si pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studentii de la Filologie nu primeau nici mãcar un certificat de absolvire. Tot ce au fãcut ei au fãcut de dragul culturii.
Si au fãcut multe. Au redactat lucrãri de sintezã si au tradus din bengali si sanscritã, unele traduceri fiind chiar publicate în "Ramuri", "Convorbiri literare", "Orizont", "România literarã" si apoi în "Dimineata" si "Columna" (Tg.Jiu). Si-au dovedit si talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei nasterii lui Tagore au devenit celebre. în vara anului 1981 au prezentat o piesã a aceluiasi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucuresti. A fost o premierã absolutã pe tarã (v. Recenzia la "Teatru", iul-aug.1881, p.162). (Dragostea încurcã, dragostea descurcã, publicatã în 2011 de Editura Cununi de stele - n.ed.)
A fost la bazã, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rãmâne faptul cã m-au inspirat întrebãrile necontenite ale studentilor. Pasiunea, dragostea si sârguinta lor mi-au întrecut orice asteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit cu asemenea studenti. Baza realã a realizãrilor noastre au fost relatiile afective între profesor si studenti, sentimentul de respect reciproc. îi priveam pe studenti ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe niste "draci care ne fac zile negre", asa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Tin sã aduc la cunostinta publicului român cã la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta - probabil din India - am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre receptionarea lui Tagore în România, din care o mare parte a fost dedicatã, la sugestia redactorului sef, activitãtilor studentesti din Bucuresti. în numãrul sãu din 20 septembrie 1989, revista "Desh" l-a publicat ca fiind articolul cel mai important ("cover story", cum se spune în englezã) însotit de o emotionantã notã editorialã. Câte scrisori de felicitãri am primit din India atunci si încã o datã dupã Revolutie!
Asa au mers lucrurile pânã în decembrie 1989. în ciuda interesului pronuntat al studentilor, bengali a rãmas curs facultativ - timp de 18 ani. Sefa catedrei de limbi orientale îmi spunea totdeauna, mai ales dupã întâmplãrile legate de "meditatia transcedentalã" în 1982, cã autoritãtile de partid si de stat împiedicau încercãrile de a dezvolta sectia de limbi indiene, cã Ministerul învãtãmântului era împotriva înfiintãrii disciplinei oficiale de bengali. Din acelasi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dânsa îmi spunea cã se lupta mereu ca sã mã salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era si secretarã de partid, credeam cã stia mai bine cum stau lucrurile.
Dupã cãderea regimului, era de asteptat cã predarea limbilor indiene va fi tratatã cu mai multã seriozitate, mai ales pentru cã cei mai multi din cei care sustin cã au suferit atunci, în 1982, din cauza Indiei, au fost numiti în functii importante în guvernul postrevolutionar. Dupã Revolutie, au fost efectuate schimbãri în învãtãmântul superior. Catedra de limbi orientale a vrut sã tinã pasul cu ele, doar prin propunerea avansãrii de grad vizând pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atât eu cât si studentii de la hindi, care în absenta unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o "absolventã" româncã, am solicitat disciplina oficialã pentru bengali.
Decanul actual al Facultãtii de limbi strãine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizãrii, chiar si în absenta unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu înteleg care a fost ratiunea de a anunta un concurs pe plan national, si nu international, pentru discipline care nu au nici un detinãtor de diplomã universitarã în toatã tara. Adicã sanscritã, bengali si indianisticã. Dar "ratiunea" a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusã în mod nejustificat în norma anuntatã pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea si, bineînteles, avansarea - dupã 18 ani de muncã, insistând mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnatã pentru nesupunere si, ca rezultat, postul a fost desfiintat. Dupã expirarea contractului anual am fost, "în mod firesc", exclusã din corpul profesoral. Iatã motivul scoaterii postului la concurs!
Nu intru în detaliile birocratice. Eventualii cercetãtori ai autonomiei universitare vor gãsi în arhiva mea personalã copiile memoriilor mele - aprox. 50 de pagini în total - depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul - cel mai amplu - s-a rãtãcit prin "bunãvointa" unui personaj care poartã acelasi nume de familie ca si câinele lui Ceausescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O sã tot dãm vina pe mort? Regimul a avut destule pãcate ale sale, nu este cazul, nici nevoie sã mai inventãm altele.
Asa s-au terminat, efectiv, studiile indiene în România - "not with a bang, but with a whimper!" (nu cu un bubuit, ci cu un scâncet), asa cum a spus T.S. Eliot despre sfârsitul lumii.

P.S. Am impresia cã nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universitãti strãine? Ale mele sunt. Oare acesta sã fi fost motivul real al destituirii mele din functie? Prin acest gest final, Universitatea Bucuresti mi-a fãcut o cinste - una mai mare ca aceea initialã. A recunoscut competenta mea profesionalã si integritatea mea personalã.
20 octombrie 1990"

Iatã, asadar, atmosfera postrevolutionarã în care trãia Amita Bhose. înregistrãrile radiofonice - o adevãratã oazã de normalitate - au avut loc într-un astfel de climat. Iar de se vor mai întreba oamenii de ce nu existã nici o înregistrare radiofonicã în fonoteca Radiodifuziunii Române, apoi rãspunsul îl dã domnul Emil Burlacu: "prostia este veninoasã si distrugãtoare pânã la absurd". Situatia i s-a explicat astfel domnului Burlacu ce se pensionase în ultimii ani: emisiunile Amitei Bhose ar fi fost unite pe o rolã, pentru a se face o copie destinatã Ambasada Indiei. "Rola aceea cât o roatã de car a dispãrut. A fost pur si simplu furatã. Vocea Amitei Bhose nu a mai fost la Radio România."

*
Poate pãrea ciudat, dar nu ne amintim momentul când l-am întâlnit pentru prima oarã pe domnul Emil Burlacu. Persoanã caldã, prietenoasã, ne pãrea cã-l stim dintotdeauna. Poate cã s-a întâmplat în cadrul uneia dintre sedintele comitetului de initiativã pentru înfiintarea Centrului de studii indiene Bharat tirtha, din care fãceam si noi parte. La câteva sedinte a participat si dumnealui, sustinând, cum era si normal, înfiintarea Centrului. De altfel, fiica dânsului, Ileana Burlacu, în prezent Ileana Ratcu, studentã si ea atunci, precum noi, urma cursurile de sanscritã, bengali si civilizatie indianã si era si ea membrã a comitetului. Centrul a fost înfiintat de Ministerul învãtãmântului si dupã un an, profitând de autonomia universitarã, Universitatea l-a desfiintat. Și aceasta e si ea o altã poveste si totusi aceeasi. în douã emisiuni Amita Bhose se referã strict la activitatea Centrului, în alte douã vorbeste despre limba bengali, prezenta ei în România si despre studiile indiene din România. Informatii pretioase celor ce ar dori sã facã o istorie a studiilor indiene în tara noastrã. însã temele abordate în cadrul rubricii se referã cu precãdere, la mitologie, religie, filosofie, istorie, literaturã, folclor. în anii aceia postrevolutionari, când internetul nu exista, vocea Amitei Bhose pãtrundea direct în sufletele românilor, aducându-le India aproape.
într-un limbaj accesibil, Amita Bhose fãcea ca orice ascultãtor sã poatã închide ochii si sã cãlãtoreascã împreunã cu domnia-sa pe strãzile Calcuttei natale sau pe câmpiile Bengalului, la sãrbãtorile prilejuite cu ocazia Zilei zeitei Durga, a zeitei întelepciunii si artei, Sarasvati. Ascultãtorul îl cunostea apoi pe cel mai mare yoghin al Indiei - Ramakrishna Paramhamsa sau pe Swami Vivekananda, afla semnificatiile termenilor" dharma" si se lãmurea ce înseamnã atât de invocata "karma". Descoperea cã Eminescu si Tagore au gândit aproape la fel desi nu s-au întâlnit niciodatã, cucerea lumea împreunã cu Buddha, printul din neamul Sakya. Privea si el norii de pe cer si asculta istoria lui Kalidasa si a nemuritorului sãu poem Norul mesager. Copilãrea o datã cu Krisna si trãia cea mai frumoasã poveste de dragoste indianã - dintre Radha si Krisna. Descoperea avatarii zeului Visnuu dar si cum a pãtruns spiritul crestin în spiritualitatea indianã. Vizita lui Tagore în România era, clar un eveniment al sfertului de secol XX dar si prezentul se manifesta neasteptat si violent - asasinarea lui Ragiv Gandhi. Eposul indian Mahabharata, cu cunoscutul sãu poem filosofic Bhagavad-gita, tradus cu mãiestrie de Sergiu Al-George nu avea cum sã lipseascã din evocãrile domniei sale. Iar dincolo de toate aceste teme era timbrul vocal ce dezvãluia sufletul. Un timbru cald, melodios, al povestitoarei-scriitoare implicate emotional în evocare: "Zilele acestea am fost furatã de nostalgie. Amintirile tãrii se împleteau în mod firesc cu cele ale copilãriei. Mã uitam la cerul senin, tomnatec al Bucurestiului, si mã plimbam, cu gândul, pe câmpiile Bengalului. Vântul unduia prin lanurile de orez, pline cu spice verzi. Roiuri de albine zumzãiau deasupra lacurilor încãrcate cu lotusii albi si rosii. Plantele gingase de kas împodobite cu flori albe se legãnau. Iarba umezitã de rouã era împrãstiatã cu flori albe de sefali, asemãnãtoare celor de castan. Pãsãrile cântau în cor. Si eu - întoarsã la vârsta bucuriei si a inocentei, fredonam un cântec al toamnei si culegeam flori în poala sariului meu."
Putini sunt cei ce stiu cã Jurnalul sãu de cãlãtorie în România, Cenasonar baire (în afara lumii cunoscute), publicat în India în 1968, a fost considerat "cea mai bunã carte despre o tarã strãinã". Cãci talentul sãu de scriitor si de povestitor lãsase locul, în România, celui de traducãtor , exeget al operei eminesciene, profesor, autor de manuale, dictionare. Dorul, dorul lui Eminescu, pe care atât de bine l-a tradus în bengali, limba sa maternã si totodatã limba maternã a lui Rabindranath Tagore, se întrezãreste în evocãrile sale si e normal sã fie astfel. Dragostea pentru tara adoptivã a fost însã mai puternicã.

*
Rubrica "Rãspundem ascultãtorilor" a fost înnobilatã de vocea domniei sale si si în prezent, dupã 20 de ani întâlnim persoane care îsi amintesc de emisiunile sale. La finalul acestor emisiuni am adãugat si textul Sakuntala, înregistrare televizatã în cadrul emisiunii "Cultura în lume", în august 1991. Din lista întocmitã de domnia-sa, cu emisiunile înregistrate, nu am regãsit în arhivã prima emisiune. Este notatã "Interview -Ȯm". E posibil sã fi fost o interventie în direct, fãrã o pregãtire prealabilã. De asemenea, nu am regãsit textul "Janmastamī".
*
Ne-am dorit ca aceastã carte care reuneste, cronologic, emisiunile radiofonice ale Amitei Bhose sã fie prezentate, în cadrul lansãrii, de gazda lor, domnul Emil Burlacu. Dupã ani, ne-am bucurat sã-l reîntâlnim, în 2009, si sã ne fie aproape la lansarea prilejuitã de douã volume semnate de Didi, profesoara noastrã. Noi, studentii, îi spuneam "Didi" - sorã mai mare, în bengali. Din pãcate, timpul a trecut si multe regrete avem, printre care si acesta, cã dorinta nu se mai poate împlini. Cuvântul înainte de atunci al domnului Burlacu a devenit acum Prefatã. Cu multã dragoste si pretuire îi dedicãm însã aceastã carte care nu ar fi existat fãrã dânsul. Cãci, asa cum spunea chiar dumnealui: "Ce-i omenesc se supune pierderii în Marele Gol. Ceea ce-i dumnezeesc, mai presus de toate, gândul, rãmâne."

Carmen Musat-Coman