* * *

Cititul, desigur, se învaţă. Cu slovele abecedarului literaturii pe genunchi şi cu inevitabilele evadări furtive din curtea şcolii, dar şi cu exotice călătorii pe tărâmuri noi şi rătăciri pe cărări neumblate; cu jubilaţii umorale şi retractări diplomatice în faţa iscusinţei sau neîndemânării cutărui ori cutărui însoţitor, nu mai puţin, adesea, cu faste momente de reflecţie şi răgazuri autopunitive; cu puternice reacţii provocate de chimia provocatoare ori frumuseţea pură a stilului, dar şi cu incredibile momente galvanice trăite graţie jocului sau spectacolului erudit al proceselor de interglosare. Cititul este o propedeutică pe care, în principiu, indiferent de vârstă şi pregătire, orice lector, oricât de prepotent, trebuie s-o parcurgă în mod ideal cu fiecare operă literară.

Ca exerciţiu de scanare (“reproducere”) şi extensie semiotică a intensivităţii operei literare, cititul este un proces de translare/ transsubstanţiere înscris într-o sferă practic nelimitată a posibilelor imaginarului. Pe acest considerent, în mod normal, niciun interdict (ca minus-cunoaştere) n-ar trebui să cenzureze operaţia de luare în posesie şi întrebuinţare a operei de către cititorul mai mult sau mai puţin specializat. Tocmai de aceea, în fond, figurile operei sunt nişte actualizări ale zestrei acelor reale indicibile ale textului, reţele creatoare de sensuri în devenire, consonând tot atâtor conţinuturi pe punctul de a se scrie/rescrie, mai curând, decât a rămâne în eternitate imuabile. Semnificatul cu care cititorul umple totdeauna într-o măsură opera literară se comportă, aşadar, şi devine, de fiecare dată, istoriceşte vorbind, câmpul unor negocieri deschise între realitatea inefabilă a operei şi grătarul conectorilor specifici prin care cititorul întră în contact cu ea, când vorbim de un cititor specializat. în principiu, eu unul aşa gândesc şi încerc să îmi apropii opera ! în schimb, aşa cum am mai subliniat şi altă dată, atât opera, ca obiect permanent scriptibil, cât şi rescrierea ei, ca mod de restituire a prezenţei surplusului de fiinţă din spunere, cristalizează amândouă aidoma celebrei crengi din minele de sare de la Salzburg descrisă de Stendhal: nu numai miraculos, adică, dar şi metamorfic şi chiar parazitar… Din acest motiv,se întâmplă fără doar şi poate ca furaţi de luminişurile potecii semantice, de multe ori, mari mase de cititori naivi să nici nu înţeleagă cât datorează excursia lor intelectivă, cantonată într-un prezent continuu, operaţiilor mecanice de articulare/ dezarticulare a componentelor operei şi suprapunere catoptrică a lor peste un model ideologic oarecare - într-o măsură mai mică sau mai mare considerat “ideal”- şi cât bucuriei jocului reflex (deşi nu mai puţin complex!) de decodare a fascinantului câmp al “literelor” (cu diapazonul sunetelor virginale şi desemnele suprarealiste dintre ele, anticipând poate vertijul mirajelor altor lumi!). Ar trebui înţeles că, în fine, cititul nu redă, cum susţineau adepţii “şcolii naturale” odată, nimic din realitatea fizică a textului. Lectura reţelelor de dantelării literare în manifestarea lor expresă, rescriind totdeauna posibilele unui discurs, aşterne în condiţiile propriei credulităţi/incredulităţi (vezi figura Diapazonului imposibil a lui Roger Penrose propusă în chestie de Eco) un peplum aproape magic peste o frumoasă (şi riguroasă ) dar poate nu încă integral refăcută imagine ruptă din paradisul şi raiul iniţial atât de jinduit al Artei..

Rămânând cu picioarele pe pământ, nu pot să nu observ că, atât pentru criticul de strictă formaţie scientistă, riguros şi pedant, cât şi pentru cel creator, intuitiv şi simpatetic, ca interrelaţionare eficientă şi efectivă între opera literară şi subiectul care, fatalmente, o rescrie în actul lecturii, cititul rămâne, desigur, în proporţii foarte diferite de la caz la caz, un proces de complementaritate alternativă în afara oricărei discuţii. într-o manieră flexibilă, oscilând funcţie de zestrea temperamentală, ambitusul cultural şi tipul de grătar meta de la un subiect la altul, şi de la o abordare practică la alta, cititul ca procedeu de rescriere analogică e singura metodă de instituire a unei simbioze valabile a operei ( întrucât “prin critică trebuie să ajuţi nu să distrugi, nota până şi Montesquieu în Caiete(le) sale; să reflecţi lumina prin ea însăşi şi să nu umbreşti decât din întâmplare”).

Citind, adică parcurgând şi dând un sens întregii partiturii a gramaticii cuvintelor scriitorului, lectorul obişnuit, dar, mai cu seamă, lectorul calificat (Cititorul Model critic, ar spune astăzi Umberto Eco) nu face până la un punct decât să aproximeze, să reconstituie şi să resuscite, la nivelul unei pre-viziuni specifice, notele fundamentale alepartiturii posibilelor unui text conceput din capul locului spre a se preta unui regim de prezumptivă pluriinterpretativitate. Odată pătruns înlăuntrul arhitecturii de semne şi sunete indicibile, unui astfel de cititor (Model critic) nu îi va veni chiar atât de greu să prindă tonul care face muzica, lăsându-se instruit în voie de o sumă de didascalii sau “interpretanţi”( ideo-selectori de parcurs) pe care constructorul a avut grijă să îi pună la cheia marilor bolţi ale edificiului sau să îi lase în urmă, aparent fără nicio intenţie, pe aleile ce îl străjuiesc. Nu există compoziţii cu certe virtuţi literare şi nici o operă simbolică semnificativă, în fond, care să nu posede un asemenea gen de competenţă codificată. Depinde de aptitudinile şi abilităţile unui cititor înzestrat nu numai cu o indeneabilă intuiţie, dar şi cu un instrumentar analitic complex (un lector tare care şi-a pierdut obligatoriu inocenţa, precum un Nou Adam) ca să depăşească stadiul simplei decodări şi interpretări semantice a textului pentru a-l rescrie, producând o voluptuoasă parafrază metalingvistică a lui, cu alte cuvinte, o replică având la bază tocmai acea predispoziţie (predilecţie) a codului de a deveni sub pana cititorului specializat obiectul propriei descrierii, recte, rescriei. Pe urmele Poeticii lui Todorov, dar în fond despărţindu-mă de el, în Prolegomenele la Figuri ale imaginarului poetic (Ed. Domino, 1998) apreciam că cititorul/ criticul nu numai că participă la elaborarea sensului, dar şi trăieşte consonant bucuria surplusului de realitate a noii/noilor figuri de limbaj create.

*

O viaţă, spunea cândva Flaubert, nu-ţi ajunge pentru a căpăta o bună deprindere de cititor. Sunt într-adevăr atâtea lucruri de lăsat sau de dat la o parte, atâtea sacrificii de făcut pentru a putea citi pe săturate şi, evident, a scrie în voie… “Dar lectura e o prăpastie; nu mai ieşi din ea, adăuga tot Flaubert, degustător cu metodă al marii literaturi, şi în special al celei antice, însă, obligatoriu, pot să asigur, şi un pescuitor fervent al noutăţilor de ultimă oră ale pieţei literare franceze”.

Cu toate delimitările ce, evident, se pot face, într-o situaţie similară aş putea spune se află şi criticul literar, şi mai ales cronicarul, un însărcinat literar care prin natura meseriei sale cu greu se poate imagina că ar putea fi sau rămâne vreodată străin – dacă privim lucrurile cu suficientă atenţie - faţă de universul şi starea operelor literare scrise în vremea sa. Pe uliţele satului planetar, în plin fenomen de globalizare culturală, astăzi, e neîndoielnic că din orice colţ al lumii şi în coloanele oricărui periodic şi-ar exercita magistratura (prin anii nouăzeci, trăind şi scriind în Occident, Zinoviev spunea că se simţea ca şi cum ar fi fost aruncat în fundul unei provincii ruseşti!), cronicarul este, mai înainte de orice, şi poate mai mult decât oricine, un om al modernităţii timpului său, şi aceasta în ciuda faptului că, prin avatarurile formaţiei sale fundamental umaniste, respectivul va fi vizitat cu incredibilă regularitate de fantasmele figurilor canonului modernităţii clasice… Că vrea sau nu, fizionomia cronicarului literar este amănunţit desenată de operele şi autorii timpului său, de la efemerida de limbaj emanată palustru de plevuşca şi planctonul spontanee până la cazurile de excelenţă şi ieşire din limitele genurilor şi speciilor obişnuite. Opera îi cere totdeauna criticului – “un cripo-analist de coduri secrete” - nu numai să colaboreze, rescriind, dar şi să inventeze şi să îşi facă mâna în spiritul operei, într-o clandestinitate care face cu ochiul.. “A citi e un pariu, spunea într-o binecunoscută conferinţă Umberto Eco. Pariem că o să fim fideli sugestiilor unei voci, care nu ne spune explicit ce ne sugerează”.

Reunind o sumă de lecturi şi interpretări critice scrise în ultimii cinci-şase ani, articole ce îmi place să cred că pot fi ca întreg o bună aplicaţie a metodei critice descrise în linii mari mai sus, “citind rescriind” (cu un titlu plecând de la o sugestie a lui Julien Gracq din En lisant en écrivant) nu e mai puţin o oglindă a statusului acestei scriituri exercitată în deplină liberate din pură plăcere, situată în afara oricăror interese de grup şi astfel ferită cel puţin de obişnuitele prejudecăţi ale breslei. Suficient de tolerantă, pe de altă parte, pe toate palierele, dar mai ales faţă de gălăgioasa juventute care a devenit în ultima vreme o adevărată prejudecată, în pofida rolului democratizării relaţiei cu opera pe care şi-l subsumează pe tot parcursul, abordarea noastră critică rămâne până la capăt profund ataşată valorii intrinseci şi ordinii.