„Matei Litera ajunse în Deltă pe la mijlocul lui noiembrie, împreună cu încă şase. Nici unul dintre ei nu arăta prea bine. Se vedea de departe că avuseseră parte de acelaşi tratament. Cel mai rău era Filip Nacu. Ştiau de acum ce-i aşteaptă. Soseau la timp pentru tăiatul stufului. îi luă în primire la gara din Tulcea căpitanul Marin, comandantul coloniilor de muncă. [...]
Visarea deveni dintr-odată un mijloc de supravieţuire. Singurul pe care-l avea. Poate că nu era numai al lui, se putea să fie un reflex de apărare, unul dintre lucrurile acelea foarte obişnuite, pe care oamenii nu le dezvăluie pentru a nu îngădui accesul în ultimul teritoriu rămas sub controlul lor. [...] Abandona existenţa, o anula, pentru a trăi într-o irealitate luminoasă, cotropitoare şi obsesivă. Se retrăgea în ea ca într-o fortăreaţă. Un spaţiu în care nu i se putea întâmpla nimic rău.“