Poezia aspră a lui Ioan Barb, mizând pe vârtejurile unor vocabule ale antipoeziei, pe exploziile unor versuri în care contestaţia angajează atât eroul liric cât şi posibilul său discurs, pe direcţia unui expresionism ardelean încercat de demult de afinii lui Aron Cotruş, numeşte o tradiţie a scrisului transilvan din care nu lipsesc rugăciunea, invocaţia, rictusul energiilor dezlănţuite. Cred că selecţiile următoare, poate mai riguroase, vor ilustra mai clar expresivitatea unui stil.
* Cornel Ungureanu

Volumul de faţă pare o continuare a celui anterior, „Picătura de infinit”, şi ne întăreşte convingerea că Ioan Barb e un poet de veritabile carate, cum îl caracteriza Silviu Guga. Cititorul va descoperi în paginile acestei cărţi, eliminând câteva locuri comune ale poeziei la modă, versuri elevate de un sceptru elegiac şi în care dospesc mari nelinişti. De la un volum la altul, poezia lui Ioan Barb e mai elaborată, un imaginar propriu prinzând tot mai mult contur, ceea ce mă face să cred în steaua lui de poet.
* Ioan Radu Văcărescu