Este jurnalismul o profesie de sine statatoare in Romania? A fost el vreodata? Care sunt limitele autonomiei profesionale? Care sunt limitele transformarii jurnalismului dupa comunism?
Acestea sunt cateva intrebari la care cartea de fata incearca sa raspunda. Aceasta lucrare se bazeaza pe o cercetare doctorala derulata pe parcursul a trei ani de zile, pe un corpus de aproape o suta de interviuri nestrucrurate, semi-structurate si testimoniale, realizate cu jurnalisti din diverse generatii. Pe langa partea etnografica, punerea in teorie sociologica reprezinta fundamentul pe care se construiesc explicatiie. Din acest punct de vedere teoria campurilor elaborata de Pierre Bourieu, dar si neoinstitutionalismul reprezinta principalele modele explicative care ghideaza demersul conceptual si empiric.
Una dintre ideile care se deprind din cercetare este ca exista o perspectiva generationala care determina felul in care jurnalismul este inteles, practicat, valorizat. Astfel, in perioada comunista jurnalimsul era o ocupatie privilegiata, dar determinata politic. Dupa 1989, accesul a devenit mai usor si s-au alaturat jurnalisti fara pregatire, dar cu vocatia unei misiuni sociale. In sfarsit, nou-venitii, cauta cai de autoexprimare si vizibilitate individuala.
Principala concluzie a cercetarii este ca jurnalismul a reusit sa fie vocea schimbarii dar nu agentul principal al propriei transformari dupa cadearea comunismului. Consider ca structurarea campului jurnalistic actual, autonomia scazuta, dominanta proprietarului de media ca actor institutional, pot determina pe termen mediu si lung pauperizarea resursei umane in jurnalism.