Gheorghe Ungureanu pune punct romanului „Uitarea” în decembrie 2012 şi dă curs preparativelor de publicare. Când am primit manuscrisul pentru a-i întocmi o potrivită prefaţă, am fost avertizat că nu e tocmai un roman epic. Lectura sa mi-a prilejuit observarea unui edificiu corintic, ce ţine de postmodernitate, vizionar într-un sens restrans, aici în sensul că evenimente succesive sau desparţite de mari intervale de timp, sunt prezentate simultan. Cum de nu urmează Gheorghe Ungureanu lecţia vestitului hidalgo Don Quijote, prins în iureşul faptelor sale prezentate în ordine cronologică? Ei bine, nu o face pentru că este mai degrabă un vizionar decât un epic. Romanul nu mai este povestea cuiva, ci o viziune asupra existenţei. Un întreg vizionar. Nu există mulţi prozatori care să conceapă aşa ceva, să vrea aşa ceva şi cu atât mai mult să reuşească să deţină controlul întregului. Gheorghe Ungureanu o face într-un mod remarcabil. Mai mult chiar, se mişcă în această ficţiune dedalică aidoma peştelui în apă. Dedalică şi totuşi simplă în conţinut: e un priveghi la căpătâiul unui „bătrân de curând adormit”.

Dela bun început, nu poţi să ignori ritmul de poem epic al frazelor. Mi-am pus întrebarea: e un ritm căutat? Probabil că nu, el suferă numeroase „ruperi” ale unui posibil metru antic. Ci pare să vină din adâncul prozatorului, ce simte nevoia unei incantaţii... Gândul ne duce la modul de a povesti al barzilor. Barzii aveau nevoie de un ritm, de-o cadenţă care să-i ajute la istorisire, să-i ajute să memoreze mii de versuri, dar şi să încânte urechea ascultătorilor. Fără îndoială, cine va fi făcut supoziţia că arta cuvântului are origine comună cu muzica şi dansul, trebuie că nu s-a înşelat. Gheorghe Ungureanu e... muzical, creează un ritm ce vine din el. Nu este un ritm voit şi asumat (atunci ar fi fost să fie, formal, perfect, ca bunăoară în „Petersburg”-ul lui Andrei Belîi). Barzii mai au nevoie de autenticitate, adică să dea senzaţia că lururile povestite s-au petrecut aievea, că nu sunt invenţii. Lui Gheorghe Ungureanu îi reuşeşte şi autenticitatea. într-un fel, el este un bard al postmodernităţii aici, în cartea aceasta.

Este „Uitarea” un roman? Specialiştii în teorie literară s-ar putea să-i afle hibe. Dar dacă nu a scris un roman, cu siguranţă că Gheorghe Ungureanu a scris un poem. Un frumos poem despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre pasiuni şi credinţă. De aceea epica, povestea în sine, înaintează încet, de fapt stagnează. De-ar fi să repovestim romanul, o putem face în câteva rânduri. Un bătrân a murit şi este pregătit şi vegheat trei zile, după rânduieli, pentru a fi îngropat. Lentă tramă, ce ar tinde spre mişcare solemnă. însă povestea nu este povestea mortului, ci a celor vii, a celor ce au „rămas” în lume. Ei ţin să-şi povestească viaţa şi cum sunt un pic hâtri şi certăreţi, adio mişcare solemnă. Ea rămâne în background, pentru ca la suprafaţă să colcăie viaţa.

Cultura necesară scrierii unui astfel de roman e impresionantă. Ştiu bine ce spun, m-am documentat deseori pentru romane. Vorbind despre viaţă, prozatorul nu uita nici semnele existenţei spirituale şi religioase ale oamenilor, nici semnele existenţei lor materiale. Porturile, fie cal cazon, fie cel nemţesc, portul ţăranilor şi ţărăncilor sunt amănunţite. Fuste largi ori catrinţe poartă femeile, ii din pânză topită, alesături, baticuri, berte, cruciuliţe la gât sau mărgele. Dar sunt prezente şi cutumele, mai ales cele funerare. Nu sunt uitate nici practicile... vrăjitoreşti. Tot ce face din satul românesc al veacului douăzeci o lume, apare în romanul lui Gheorghe Ungureanu. Da, poveştile vin din anii 20-30-40 ai sec al XX-lea. Dar nu e satul cunoscut de la alţi autori ce au scris despre acea perioadă. Şi nu mă refer doar la tenta unora, prolecultistă. Gheorghe Ungureanu scrie despre viaţă. Istoria face spărturi (sumbrea) doar pe alocuri şi tulbură existenţa umană, dar n-o răpune. Prin asta, avem de a face cu un prozator al timpului nostru, un participant la o viziune actuală asupra existenţei. Altfel, satul rîmâne să-şi ducă... veşnicia, cu poveştile lui, cu nopţi de Sf. Andrei, „când din gropniţele cimitirului ies oamenii-lup, strigoii şi vârcolacii”. Dar mai mult decât datinile, portul, credinţele, ritualile, superstiţiile... m-a impresionat amănunţimea cu care e prezentată călătoria sufletului în lumea de dincolo. Am aflat mai multe decât din studii şi monografii şi cărţi de folclor.

Cum spuneam, istoria pătrunde când şi când cu agresivitatea ei în viaţa oamenilor din carte. Bunăoară, sunt amintite Garda de Fier, crimele politice din anii 20-30 şi de mai târziu, prigoana evreilor, rebeliunea legionară. Războiul cu ruşii şi întoarcerea armelor. întoarcere când „puhoiul războiului s-a răsfrânt îndărăt, urmând să străbată şi culmile noastre”. Mai sunt apoi anii de după război, partizanii din munţi...

Povestea lui Gheorghe Ungureanu surprinde circa jumătate de secol de existenţă românească. Şi e scrisă fără ostentaţie, deşi cuprinde unii din anii grei ai istoriei noastre.

„Uitarea”, prin calităţile sale, îi conferă lui Ghoerghe Ungureanu o bună cotă valorică între prozatorii de astăzi. Că va obţine în contingentul nostru şi elogiile meritate, e altă problemă. De aceea cred că mărturia mea despre calitatea acestui roman atractiv, antrenant, vizionar şi artistic este binevenită.

Dan Perşa