Povestea acestei cărţi începe acum 25 de ani. Atunci Alice a fost pentru mine mai întâi o voce. O voce fără chip, pe care o auzeam din depărtare, citindu-şi poemele. Era o seară de iulie, mă întorceam din oraş în Pădurea verde de la marginea Timişoarei, acolo unde în tabăra anuală de literatura începuse deja cenaclul de fiecare zi. întârziasem şi pe măsură ce înaintam pe aleile parcului-pădure, auzeam din ce în ce mai clar o voce care domina împrejurimile imediate ale campusului în care eram cazaţi. Era o voce firavă şi fermă în acelaşi timp, care te intimida şi nu te lăsa să pleci, o voce Care se juca într-un fel foarte serios cu gravitatea lucrurilor despre care vorbea, o voce albă care se coloră treptat şi se albea apoi la loc, o voce care manipula aerul, îl supunea blând şi îl lăsa liber apoi. La fel făcea şi cu auzurile noastre. Poezia lui Alice Popescu era puternică într-un fel indirect, fără a se folosi de artificiile puterii. Sfoara de întins rufe conţine toate inflexiunile acelei voci poetice contemplative, diagnosticale, pline de forţă, care vreme de 25 de ani şi-a precizat şi sporit, în intimitate, capacitatea de seducţie. Povestea acestui volum începe acum 25 de ani când am aflat pentru prima dată ca fragilitatea e cel mai bun culcuş al forţei. - Svetlana Cârstean

In Sfoara de întins rufe, Alice Popescu ştie să găsească cuvintele cele mai intense şi mai tăioase pentru a vorbi despre cercul solidar al fidelităţii faţă de trecut; Alice ne face să reînviem ca nimeni altcineva cimitirul nostru interior, în care amintirile sunt înmormântate în unul şi acelaşi mormânt fratern. Demult ucisă, copilăria revine acum, durerile trecute au lăsat urme, iar lucrurile nespuse au crescut precum chisturile. Odată ajunse la maturitate, aceste chisturi trebuie să fie incizate şi numite. Alice Popescu alege să le transforme în poeme. între rezistenţă şi rezilienţă (în sensul de forţă morală), între poveste şi povestire, poezia să este un balsam (o „pudră") pe care poetă o presară peste corpul ei, peste urmele trecutului sau (familial şi politic), este o frânghie de întins rufe pe care îşi agăţa amintirile. Poezia lui Alice Popescu vine din adâncurile sale. Ca o afirmare a sinelui, a suferinţei, dar şi a speranţei. E o mişcare interioară perpetuă, marcată de tensiuni şi rupturi. Ca o rafală a sufletului şi a tuturor contradicţiilor pe care acesta le poate conţine. E o luptă continuă, reală şi onirică totodată, căci poezia are un fel misterios de a fi în acelaşi timp prezenţă şi invizibilă, imposibil de atins şi concretă, fără ca vreuna din aceste trăsături să fie mai puternică decât cealaltă. - Fanny Chartres

Tot mai mulţi poeţi de la noi practică la debut o formulă emoţională de tip catenaccio. Eficientă, dar în acelaşi timp dezarmantă. Nu trebuie să fii critic literar ca să constaţi asta. E de-ajuns să vrei să te apropii, omeneşte, de cărţile lor. După câteva încercări, le laşi baltă invariabil. Oricât de bine scrise ar fi. (Căci, da, adeseori sunt bine scrise). Alice Popescu vine din altă poveste. Ea se expune, se deschide fără precauţii. De altfel, nicăieri în acest volum nu veţi întâlni imagini ale claustrării. însăşi suprafaţa poroasă a paginilor pare permeabilă. De acolo ies la suprafaţă, aproape spontan şi aproape spectral, îngrijorări, spaime, fobii, obsesii. Traduse, acestea, într-o limbă română atât de subtilă încât echivocul sensurilor e identificat, descompus şi reconstituit de nenumărate ori. Fără ca vreodată ceva să rămână deoparte. Nu întâmplător, o jumătate din dedicaţie e adresată unuia dintre cei mai inteligenţi prozatori pe care i-am avut. Cele o mie (şi una) de posibile lecturi ale acestui volum necesită nu doar empatie, ci şi resurse majore de ingeniozitate. Va ţine? - Cosmin Ciotloş