Lucian Blaga e, aşa-zicând, fiul timpului său, martor al unei crize răvă­şitoare, din care însă cultu­ra veacului său a ieşit renovată, modificată substanţial. Mai mult, Blaga e, de la întâiile sale afirmări, în poezie, în filosofie, în eseistică, în dra­ma­turgie, nu un spectator avizat, ci un prota­gonist performant, aşadar, nu un fiu, ci un Tată, un creator care, atent şi avertizat cum, poate, nimeni altul în cultura românească, se decide din început pentru o confruntare totală, mobilizând energii nebănuite, convertind „biblioteci” de cunoştinţe, valorificând, cu un simţ evaluativ descumpănitor, tot ceea ce conta atunci în câmpul cunoaşterii universale. (George Popescu)