Toti albanezii au privirile aţintite numai în această naţie. România, care în actualele împrejurări duce o politică atât de înţeleaptă, cred că nu va îngădui nimănui să ştirbească, măcar cu o palmă, puţinul teritoriu albanez. Şi pe lângă aceasta, sper de asemenea că ne va ajuta să ne căpătăm şi noi autonomia, aşa cum a ajutat bulgarilor să şi-o capete la 1878.

Ismail Kemal Bey(octombrie 1912)

Naţiunea română, şi ea fruct al principiului de naţionalitate şi libertate, salută din toată inima noul principat al Albaniei. Cu noul principat, ne uneşte nu numai simpatiile pe cari identitatea de evenimente istorice le stabileşte între popoare chiar diferite, dar ne mai leagă numeroasa populaţiune aromânească, care de veacuri şi în strânse legături de frăţie a dus, împreună cu albanezii, jugul cel mai greu al robiei.

„Ordinea (noiembrie 1912)

Să ne bucurăm în deplină sinceritate, noi, românii din liberul regat de la Dunăre, de fericirea Albaniei, la crearea şi înălţarea căreia am contribuit într-o largă măsură. Dorim poporului albanez să aibă zile senine, un viitor strălucit, care să-l pună în rândul naţiunilor civilizate şi imitând ţara noastră, urăm noului stat albanez aceleaşi progrese pe cari le-a realizat România.

„Conservatorul” (februarie 1914)

Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cum ar fi spre exemplu dragostea între naş şi fin. Românii au fost cei dintâi cari au introdus alfabetul latin în Albania. La Bucureşti s’a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă. Când s’a vorbit pentru prima oară de candidatura nepotului meu, eu i-am zis: „Dacă te însărcinezi cu această problemă şi dacă vei reuşi s’o rezolvi, vei putea zice că ai săvârşit o operă măreaţă. Nimic nu poate fi mai frumos ca un asemenea scop. Sunt încredinţat că Europa te va sprijini”.

Regele Carol I (martie 1914)

Istoria modernă a urmaşilor vechilor iliri este centrată, fără îndoială, pe constituirea Statului Albanez, ideal care a călăuzit generaţii de schipetari, pentru care s-au jertfit numeroşi patrioţi şi care s-a materializat, în chip simbolic, la 28 Noiembrie 1912, când un grup de albanezi a proclamat naşterea unui nou stat european. Structurarea instituţională a Albaniei a necesitat, însă, o lungă şi sinuoasă gestaţie, datorată atât condiţiilor specifice interne ale societăţii, cât şi, mai ales, condiţionărilor externe ale intereselor divergente ale Marilor Puteri în spaţiul geopolitic în care trăiau, din vremuri istorice revolute şi nu mai puţin hapsâne, albanezii. Naşterea Albaniei moderne a avut un larg ecou internaţional, relevat ca atare în istoriografie (albaneză, europeană sau nord-americană), opinia publică a vremii luând la cunoştinţă, prin intermediul presei, de existenţa unui vechi şi mult încercat de Istorie popor în arealul balcanic al Turciei Europene, de justeţea idealurilor şi aspiraţiilor sale naţional-teritoriale. Mai mult, însă, decât în alte ţări europene – în România, demersurile liderilor albanezi şi lupta insurecţională a conaţionalilor lor, creştini sau musulmani, au avut nu doar un ecou cu totul deosebit, ci s-au constituit, la un moment dat, în priorităţi ale politicii naţionale: „Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania – releva, în 1914, şeful Statului Român –, cum ar fi spre exemplu dragostea între naş şi fin”. Lucrarea de faţă şi-a propus să reunească relevante mărturii, găzduite în presa timpului, din perioada primilor trei ani ai noii construcţii statale – ce se pot constitui drept o contribuţie la cunoaşterea, din perspectivă documentar-testimonială românească, a istoriei albanezilor şi Albaniei; mai ales că, în lucrările specialiştilor români, dedicate istoriei Albaniei, inclusiv în contextul geopolitic regional – altminteri valoroase şi pertinente, cu mare acoperire documentară, cu precădere arhivistică –, apelul la documentul de presă este folosit cu parcimonie. dr. Stoica Lascu
Lucrarea, elaborată de domnul Stoica Lascu, se constituie într-un util instrument de lucru pentru specialişti, dar în egală măsură o lectură plăcută şi pentru cititorul obişnuit, pasionat de istorie. Sursa principală o reprezintă presa vremii, deosebit de importantă, şi din păcate puţin abordată, pentru a cunoaşte la cald impresiile opiniei publice asupra unor evenimente esenţiale pentru formarea Albaniei moderne, cu atât mai mult cu cât, cel propus la tronul statului albanez, Prinţul Wilhelm de Wied, era nepotul Reginei Elisabeta, soţia lui Carol I al României. Mărturiile incluse în acest volum sunt semnificative asupra percepţiei opiniei publice româneşti, interesată de evoluţia unui nou stat în arealul balcanic şi privind cu simpatie şi înţelegere eforturile de a se impune în contextul geopolitic al vremii şi, mai ales, în jocul de interese al Marilor Puteri. Nu este mai puţin adevărat că diplomaţia românească şi însuşi şeful statului s-au implicat în tratativele pentru recunoaşterea independenţei tânărului stat. Cei doi ani avuţi în vedere de editor sunt semnificativi din acest punct de vedere. Dacă până acum au apărut valoroase lucrări de despre istoria Albaniei ori au fost valorificate documentele de arhivă, mai puţin au fost puse în evidenţă mărturiile din presă, uneori la fel de semnificative ca şi documentele epocii, aşa cum se poate constata din parcurgerea volumului. prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean