In literatura spaniolă, secolul al XIX-lea este cunoscut ca „epoca de aur a romanului“. S-a impus atunci o generaţie excepţională de prozatori – de la Benito Pérez Galdós până la Vicente Blasco Ibáñez sau Emilia Pardo Bazán. Nicicând în istoria literaturii nu mai existaseră atât de mulţi romancieri de o asemenea anvergură. însă, deşi romanele sunt cele care s-au bucurat de un succes răsunător, au revoluţionat tehnica narativă şi i-au transformat în autori canonici, proza lor scurtă nu este mai puţin inovatoare sau valoroasă.

Vă propunem, aşadar, un volum inedit, în care am reunit cele mai frumoase povestiri de dragoste ale romancierilor spanioli emblematici pentru această perioadă, texte surprinzătoare şi eclectice ale unor scriitori pe care credeaţi că îi cunoaşteţi. Veţi descoperi un Pérez Galdós de o ironie muşcătoare, un „Clarín“ autor de proze tandre şi tulburătoare, o încântătoare povestire fantastică scrisă de Juan Valera, prima nuvelă poliţistă din literatura spaniolă, precum şi alte mici bijuterii narative care pun într-o nouă lumină autori deja clasicizaţi.

Leopoldo Alas „Clarín“, Emilia Pardo Bazán, Juan Valera, Benito Pérez Galdós, Felipe Trigo, Vicente Blasco Ibáñez, Pedro Antonio de Alarcón, Armando Palacio Valdés

Benito Pérez Galdós (1834-1920) este cel mai de seamă reprezentant al curentului realist din literatura spaniolă de secol XIX şi unul dintre cei mai mari scriitori hispanofoni. Galdós este considerat scriitorul care a reînsufleţit tradiţia narativă spaniolă, redându-i prestigiul de care se bucura în timpul aşa-numitului „Secol de Aur“, iar cariera sa literară coincide cu ceea ce se cheamă renaşterea romanului spaniol.

Este autorul care a racordat romanul spaniol la tradiţia realismului european şi i-a trasat noi direcţii teoretice: preocuparea pentru viaţa de zi cu zi a oamenilor din clasa mijlocie (seria de douăzeci şi patru de „Romane spaniole contemporane“, asemănătoare, în stil şi subiect, cu Comedia umană a lui Balzac: El doctor Centeno, Fortunata şi Jacinta, La de Bringas etc.), pentru dramele lor spirituale (Dragoste pierdută, La loca de la casa, Misericordia etc.), pentru identitatea naţională spaniolă (seria „Episoadelor naţionale“: La corte de Carlos IV, Los cien mil hijos de san Luís, Luchana, Las tormentas del 48 etc.).

In 1897 a fost ales membru al Academiei Regale, în ciuda opoziţiei neocatolicilor, care îl contestau din pricina romanului Doña Perfecta, prin intermediul căruia denunţase intoleranţa religioasă. A fost membru al Forţelor Republicane Unite, deputat şi chiar copreşedinte al Coaliţiei Republicano-Socialiste, în 1909. La moartea sa, în 1920, cortegiul funerar a fost compus din mai bine de douăzeci de mii de madrileni.

Armando Palacio Valdés (1853-1938) este scriitorul realist spaniol care a acordat, în romanele sale, un rol mult mai important criticii sociale decât toţi contemporanii săi. Dacă Pérez Galdós se apleca mai mult asupra contextului istoric, iar „Clarín“, asupra problemelor de conştiinţă ale personajelor, Valdés a descris viaţa dură a ţăranilor, exploatarea muncitorilor, frivolitatea şi imoralitatea bogaţilor şi lipsurile, violenţa şi abuzurile pe care trebuie să le îndure cei lipsiţi de putere.

Şi-a început cariera ca traducător, editorialist cultural şi critic literar. Primele volume publicate au fost colecţii de articole critice apărute anterior în reviste literare: Los oradores del Ateneo, Los novelistas españoles, Nuevo viaje al Parnaso şi La literatura en 1881 (în colaborare cu „Clarín“). în 1881 a scris primul său roman, El señorito Octavio. însă momentul de cotitură, cel în care s-a dedicat definitiv prozei, a survenit odată cu moartea prematură, după numai un an şi jumătate de căsnicie, a soţiei sale. Romanele scrise în această perioadă i-au adus o faimă şi o recunoaştere considerabile, atât în Spania cât şi în străinătate, astfel că în 1906 a fost ales membru al Academiei Regale. în plus, a fost nominalizat de două ori la Premiul Nobel, în 1927 şi 1928.

Cele mai cunoscute romane ale sale în afara graniţelor Spaniei sunt Marta şi Maria şi Sora San Suplicio.

Leopoldo Alas „Clarín“ (1852-1901) formează, împreună cu Benito Pérez Galdós, duo-ul arhetipal al prozei spaniole de secol XIX, deşi „Clarín“ a scris numai patru romane. însă, spre deosebire de Galdós, „Clarín“ este cunoscut în egală măsură pentru articolele sale de opinie (pe teme filosofice, religioase, politice sau literare), adesea de o ironie muşcătoare, precum şi pentru că era un susţinător înfocat al liberalismului şi al anticlericalismului şi unul dintre promotorii krausismului. Articolele sale au fost reunite în volume ca Solos de Clarín, Nueva campaña, Ensayos y revistas sau Palique, care l-au consacrat drept unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai vremii sale.

Deşi a fost adesea asimilat curentului naturalist, graţie atenţiei sale pentru detaliu, romanele lui „Clarín“ sunt mai degrabă radiografii ale sufletelor unor indivizi frământaţi de drame interioare, cum se întâmplă, de pildă, în Pasiunea Anei Ozores sau în Su único hijo, decât manifeste pozitiviste încărcate de observaţii behavioriastice. In plus, „Clarín“ mai este considerat şi „părintele prozei scurte spaniole“, graţie povestirilor sale, foarte variate ca tematică şi stil, reunite în volume ca Doña Berta, cuervo, superchería, Cuentos morales sau El gallo de Sócrates, care grefează asupra aceloraşi frământări etice şi intelectuale expuse în articole.