Pe mine însă, ca şi pe generaţiile de clerici ai epocii mele, educaţia teologică şi viaţa „bisericească” nu au avut darul de a mă înzestra cu acea cunoaştere a vieţii lăuntrice a celor păstoriţi pe care au avut-o înaintaşii pomeniţi, care îşi asumau şi trăiau problemele acestora cu maximă responsabilitate pentru mântuirea lor.

Durerea profundă pe care am resimţit-o datorită acestei lipse a constituit pentru mine un imbold de a evada din strâmtul tipar educativ de care am avut parte, încercând să-i ajut şi pe fraţii mei clerici să urmeze aceeaşi cale ca şi mine.

Acestea sunt motivele pentru care m-am hotărât să scriu spre folosul fraţilor mei întru slujire, oferindu-le anumite principii elementare, dar şi practice, sensibilizându-i în privinţa stării şi nevoilor omului contemporan, pe care au fost chemaţi să-l slujească.