Efervescent, expansiv, vitalist este Universul (într-un volum anterior, Multiversul) pe care îl trezeşte la realitatea personală, prin emoţie, Dumitru I. Găleşanu în noua sa carte. Multiversului acesta, în care a cincea dimensiune este nu doar posibilă, ci şi obligatorie, îi este esenţialmente specifică trăirea, transferată dinspre uman spre ceea ce, îndeobşte, numim obiect, corp neînsufleţit, lucru căruia îi este interzisă cunoaşterea de sine. Ca să rezum, cu vorbele poetului: “într-a 5-a dimensiune în punctul acesta ultim, fierbinte -unde materia devine gând împătimit într-acest abis … iluzia sângelui înalţă-n eter liniştea vastă a unui unic Eu şi-ntreaga voluptate-a sinelui se oglindeşte-n tot.” Poetului îi sunt familiare doctrinele extrem orientale potrivit cărora vidul şi plinul îşi sunt consubstanţiale, dar povestea nu se opreşte aici: cele două “consubstanţe” se mută din exterior în interior, primesc suflet şi încununează, spune autorul, finalitatea ultimă a lumii, care este poezia, “unicul vers transfigurat univers”.Atât de intens sangvinizat este Universul-Multiversul lui Dumitru I. Găleşanu, încât apropierea şi depărtarea devin şi ele gemene (“Nu, ne putem atinge, nu ne putem avea – eşti prea adânc zidită în inima mea”), iar timpul îşi pierde dureroasele graniţe care ne obligă să locuim într-o anumită istorie, fără putinţa de a evada din ea (“Suntem aici şi am putea pleca să locuim oriunde şi oricând”). Această celebrare a Tot-Nimicului nu putea să existe, fireşte, fără “iubirea ce roteşte sori şi stele”, fapt care face ca materia să capete puls erotic şi să se prefacă în femeie cosmică: “Trăiesc şi sunt fericit să-i desfac, virginal să desfac în lumină coapsele (ei), să mă bucur extatic de formele ei de farmecul tainic al materiei.” Asta nu înseamnă că iubirea rămâne în zona sferelor ideale, există o iubire care urcă până la a pipăi lumina şi alta care coboară la fiinţa de carne care ne stă alături. Autorul ambiţionează să rescrie în cheie poetică personală naşterea şi moartea Universului, făcând apel, în mod repetat, la noţiuni precum Big-Bang-ul, protonul originar, spaţiul-timp, materia neagră, entropia, dar, cum spuneam anterior, lor li se alătură şi le face posibile Suflul vital, energia personalizată: “Universul astăzi ştiut era ca un foetus-copil strâns ghemuit în pântecul viu de femeie … Universul ştiut, odată născut,va pieri cândva şi el, însuşi El prin el – într-un alt Univers paralel.” Ne aflăm într-o lume turbionară dar nu lipsită de ordine, în care poetul îşi asumă postura de Demiurg, postură pe care istoria n-o lasă nepedepsită, dar pe care poezia o absolvă, pentru că ea singură cunoaşte limitările şi dezlimitările omului care o scrie: „în faţa nesfârşitului oglinzilor mărilor aş putea fi eu însumi (z)eul depărtărilor, cel-de-neconceput la orizontul evenimentelor în clipa de-ntâlnire cu cel făr-de-nceput, sub impulsul prim al evenimentelor.” Adept al enunţului lui Niels Bohr „Nimic nu există până nu se măsoară”, dar şi al aceluia că „Lumina transcende spaţiul şi timpul – într-o dimensiune în care viaţa dă sens tuturor lucrurilor”, poetul uneşte în ultimele două poeme ale cărţii – „Lumina (undă pe corzi)” şi „Teoria M. (impromptu)” – nemăsuratul de măsurabil, originarul (fotonul – „sufletul viu al genezei”) de „Tot ce există”, imaterialul de material, introducând în ecuaţie un straniu „al 11-lea cer”, pe care doar ştiinţa secretă a poeziei îl poate defini. Şi un final care ridică „veşnicul azi” la o putere greu de exprimat matematic, „ingenuu pulsând pe o (destinsă) infinită membrană, spaţiul (întregul) vibrând cum o coardă a-pururi întinsă”. Multă muzică în această carte în care poezia aspiră la cea de-a cincea dimensiune, accesibilă însă numai dacă acceptăm că orice călătorie în timp şi spaţiu are loc, de fapt, în noi înşine.

Ioan Es. Pop