Dumitru Manolache s-a nãscut la 25 aprilie 1955 în satul Gurbãnesti, judeþul Cãlãrasi. Este de profesie jurnalist. Timp de 14 ani a lucrat la întreprinderea de Piese Radio si Semiconductoare Bãneasa. împreunã cu membrii teatrului Scurtcircuit- una dintre cele mai apreciate trupe de amatori din Bucuresti la vremea respectivã, neagreatã însã de autoritãti din cauza repertoriului si stilului nonconformist al interpretãrii - a jucat în numeroase spectacole, unele dintre ele pe scenele Teatrului Nottara si Scolii Populare de Artã din Capitalã. A debutat în presa centralã în 1980, la cotidianul Scânteia Tineretului. în 1990, a fost cooptat în prima echipã de reporteri speciali din presa româneascã, la Tineretul Liber, urcând toate treptele profesiei, de la reporter la redactor-sef. A lucrat în redactiile cotidianelor centrale România Liberã, Adevãrul, Curentul, Evenimentul Zilei, Gardianul, ca jurnalist de investigatii, conducând în repetate rânduri departamentele de anchete si reportaj ale unora dintre ele. între 1994-1997 a fost redactor-sef al revistei de lux Bucuresti Match. în prezent este redactor la cotidianul Ziarul Lumina al Patriarhiei Române.
Este pasionat de istorie, în general, si de istoria începutului crestinismului românesc, în special. Este autor al mai multor volume: Dervent, o poartã a crestinismului românesc; La portile luminii - Miracolele de la Dervent; Andrei, apostolul lupilor; Sfântul Apostol Andrei la Dunãrea de Jos; Lupii mielului. Sfântul Apostol Andrei si protocrestinismul în spatiul românesc; Protocol de gradul 0; Tezaurul de la Sinaia -legendã sau adevãr ocultat; Nunti înecate - cartea de fatã; Locuit de Athos.
Pentru activitatea jurnalisticã si cultural-literarã desfãsuratã a fost rãsplãtit cu numeroase premii, diplome de excelentã, medalii, distinctii etc. din partea unor organizatii civice, fundatii, asociatii culturale, sindicate, a Bisericii Ortodoxe Române, Cenaclului literar al cotidianului Observatorul de Toronto etc. în anul 1999 a primit Medalia Vaticanului pentru modul profesionist în care a prezentat vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 2000 premiul I Rhone Pulenc, acordat de Statul Francez pentru presã de mediu, iar în 2010 a fost rãsplãtit cu Trofeul Apollon pentru Literaturã, Artã si Culturã al Societãtii Culturale Apollon, al cãrui membru este.
Este cãsãtorit din 1981 si are doi copii.

fragment din Cuvântul autorului

Lumea din care provin, satul din Bãrãgan, întotdeauna are propriile ei legi de a se misca în jurul soarelui. Nu puteam tocmai eu sã-i schimb curgerea. Cu sigurantã însã, cei care am "dezertat" atunci din sat, plecând la oras, din nu conteazã ce motive, purtãm în suflet povara unei imposibile si incomplete adaptãri, pentru cã acolo, undeva printre acareturile sufletului, se va pãstra, indestructibilã, taina locului în care ne-am nãscut. Uneori aceastã tainã ne salveazã, alteori ne face sã ne rãtãcim si mai mult în vâltorile vietii, sã ne înstrãinãm, chiar de noi însine, si sã nu ne mai recunoastem. Acesta este pretul "dezertãrii". Eu si familia mea ni l-am asumat dintr-o dureroasã necesitate. Asa am ajuns orãseni, dar am rãmas tãrani cu pãr pe limbã, cum spunea un vãr de-al meu de la oras, si cu closet în casã. Un fel de rusine supremã.
Au fost si momente când am crezut cã am învins, cã ne-am depãsit statutul de "dezertori", vãzându-ne rudele rãmase în sat în ce sãrãcie se zbat. Am crezut chiar, de data asta si noi si ei, cã prin redobândirea pãmânturilor dupã Decembrie 1989 vom fi salvati de rãtãcire. Iluzorie sperantã, cãci pãmântul a transformat în statui câteva milioane de români inocenti. Eu însumi am crezut, mult timp, cã acele câteva brazde de bolovani, peticul de cer de deasupra lor, mostenite de la tata, si chiar amintirile legate de ele sunt proprietatea mea, sfântã si intangibilã, pentru care oricând as fi fost gata sã mã prefac, sacrificându-mã si eu, în statuie. Si cu cât judecata mea insistã mai mult asupra acestui gând, cu atât mã conving cât de sãrãntoc sunt.
Ce este pânã la urma urmei proprietatea? Probabil nimic altceva decât amãgitoarea iluzie cã o parte din existenta noastrã pãmânteanã ar putea înfrunta eternitatea. Cã a ne exprima cu vehementã dreptul asupra unei vremelnice existente poate tine loc de credintã. Cã pãcãtoasa noastrã petrecere prin lume ar fi totuna cu a sta la cinã cu însusi Mântuitorul.
Rana pãmântului furat de colectiv familiei mele, tocmai în momentul în care avea nevoie esentialã de el ca sã supravietuiascã, sângereazã încã în sufletul meu. Si chiar dacã aceastã nevindecatã bubã sfârâie în ranita mea de soldat dezertor si o voi lãsa mostenire copiilor mei, îndrãznesc acum sã spun cã nu existã decât o singurã, adevãratã, proprietate: cea de a spera la o cinã în ceruri.