Proza sapiențială a lui C.D. Zeletin

N-aș vrea să repet aici ceea ce cu pătrundere şi sensibilitate notează interpreți rafinați precum Ștefan Aug. Doinaș, Gheorghe Grigurcu şi Vlad Sorianu, iar cititorul o află şi fără ajutorul meu, nici ceea ce am mai scris în paginile acestei reviste despre personalitatea excepțională a autorului ori despre caracteristicile eseurilor sale, adică despre profunzimea speculației, despre vastitatea culturii care le hrănește, despre vibrația emoțională care le mută pe multe dintre ele de pe tărâmul prozei pe cel al poeziei, despre neînchipuita bogăție şi totodată precizie a limbajului, nici despre ceea ce învăluie toate acestea, adică despre modelul de rânduială umană pe care îl construiește fiecare dintre aceste scurte proze. Şi n-aș vorbi nici despre bucuria de a regăsi multe dintre bucuriile încercate la citirea volumelor sale din trecut, cum ar fi – pentru a le aminti pe cele mai frecvente – universul-așa-cum-trebuie-să-fie al Burdusacilor, Bârladul şi Academia Bârlădeană, reveriile filologice şi filozofice care dezghioacă bogăția de experiența umană şi de trasee semantice condensate într-o figură de stil, într-o expresie ori cuvânt, exercițiile de admirație pentru oamenii frumoși pe care i-a scos în cale viața sau pe care autorul a pornit cu bună știință să-i caute. M-aș referi numai la acele lucruri care mi se par mai evidente aici decât în alte culegeri de eseuri şi la cele care m-au frapat de-abia la această lectură, nu pentru că ele ar lipsi altor scrieri ale sale, ci pentru că, nedevenindu-mi mie încă obișnuință impresia generală pe care tocmai am pomenit-o, nu avusesem ochi pentru ele.
Mai mult decât în alte culegeri, eseurile din volumul în discuţie au unele accente tematice care cred că merită menţionate. Unul priveşte evocările oamenilor de seamă. în volumul de faţă, multe dintre evocări (precum cele dedicate lui Gala Galaction, Victor Eftimiu, Perpessicius, Caraion etc.) nu sunt exerciţii de admiraţie, ci de înţelegere, de pătrundere în unicitatea unei fiinţe, călătorind prin meandrele sufletului şi minţii ei, depistând în pădurea de gesturi, de atitudini, de exprimări, marcajele care indică traseul unui destin şi al unei posibile semnificaţii pentru noi astăzi. Iar dacă observaţia mea nu este greşită şi dacă luăm de bună cronologia volumelor de eseuri, deci şi a evocărilor de care spun, ar însemna că specia evocării parcurge la C. D. Zeletin un drum ascendent: dinspre oameni a căror frumuseţe stă în complexitatea lor şi în dificultatea de a-i cuprinde, ca în acest volum, spre oamenii frumoşi pur şi simplu, frumoşi prin deplinătatea lor umană şi prin lumina morală pe care o degajă.
Un alt lucru observat care mi-a dat de gândit: precizia plasării în timp şi spaţiu a oricărei întâmplări. Orice fapt, orice întâlnire la C. D. Zeletin are loc într-un moment precis şi la o adresă de-a dreptul poştală. Lucrul m-a uimit pentru că mi-a adus brusc aminte de Dante: la Dante nimic nu se întâmplă la întâmplare, ci se întâmplă unde şi când trebuie să se întâmple; şi, desigur, nu voi explica aici motivele marelui florentin. Ceea ce m-a frapat însă cu adevărat în această precizie a fost faptul că, la fel ca la Dante, ea este o opţiune profundă şi declarată. Iat-o: „Pentru a fi ceea ce suntem, se cuvine ca, în orice moment al vieţii noastre, lucrurile care ne înconjoară să fie şi ele anumite, nu întâmplătoare“ („Habent sua fata libelli“).
Universul care mi se dezvăluia nu era numai prieten şi cu noimă, ci şi necesar: universul elecţiunii lui. Iar pentru a încheia, aş numi această elecţiune folosindu-mă chiar de cuvintele sale, pe care el le scrie, fireşte, despre un alt om admirabil: „Şi am avut revelaţia uşurinţei lui de a trece din jarul mizeriilor cotidiene în registrul vieţii lăuntrice şi a tăriei morale de a se menţine în spaţiul ei pur, şi-n nimic altceva“.

Viața medicală, nr. 20 (1218), mai 2013 - Smaranda Bratu Elian